O cioară plimbându-se agale prin mijlocul drumului care nu mai seamănă absolut deloc a drum. Un câine strivit de ger nemaiavând puterea să dea nici măcar din coadă. Cărări cât un lat de lopată săpate prin ravene albe nu din zahăr ca în poveşti, ci din omăt. Linii de comunicaţie impracticabile. Oameni de toate vârstele îngropaţi de vii în foame şi în frig în propriile locuinţe. Case, multe dintre ele din paiantă, care stau gata să se prăbuşească sub greutatea nămeţilor ucigaşi. Morţi dând la lopată – aproximativ 74 de victime până acum – pe catafalcul cărora s-a aşezat, ca o cucuvea rătăcind în aiurare pe suprafaţa imensă a infernului alb, un nou guvern de „oxfordişti” tineri, cu averi suspect de considerabile, dar care îşi şuieră printre dinţi suma de „sentimente” ostile faţă de oamenii (care îi plătesc cu vîrf şi îndesat) mai abitir ca un viscol de cod roşu ce spulberă de colo până colo tot. O parte de Românie sud-estică înghiţită completamente sub mormane uriaşe de zăpadă ca într-o altă eră cu dinozauri înţepeniţi veşnic în calote paralelipipedice de gheaţă şi cu contracte inutile pentru deszăpezire.
Iată cum arată un tablou hibernal devastator dintr-o ţară europeană a secolului XXI, tablou semnat, din păcate, de o mână de politicieni cinici pe care nu îi interesează deloc, dar deloc nevoile propriului lor popor. Dar de acest lucru m-am lămurit de mult prea multă vreme deja şi am o silă accentuată în a pedala continuu pe aşa ceva. Pentru că nu mai poţi spune nimic despre un stat la nivel înalt gândit ca fiind unul neasistenţial, care îşi ţine morţii în case, printre zăpezi, câte şase, şapte zile până să li se sape o groapă în cimitir (în judeţul Buzău, în localitatea Bălăceanu, o femeie a stat şase zile cu mortul în casă, iar la Rubla, nămeţii fiind cât casa, oamenii şi-au săpat trepte în zăpadă ca să iasă din locuinţă). Pur şi simplu, nimic.
Mi-aş dori foarte mult să îi văd pe preşedintele României, pe premierul ei actual, pe toţi miniştri guvernului, pe distinşii parlamentari şi pe prefecţii judeţelor calamitate – simpli funcţionari aleşi de însuşi poporul român – alături de viermii leneşi şi de ciumpalacii nevrotici, pe care îi conduc azi în mod dezastruos, neputincioşi într-o casă veche din paiantă într-un cătun izolat din pustia Bărăganului ori de mai departe de aici, locuinţă înghiţită de zăpadă până dincolo de streaşina ei, fără pâine, medicamente şi lemne suficiente pentru foc, cu oala de ciorbă (în cazul fericit în care o au) vârâtă sub pat şi acoperită cu scoarţe ca să nu îngheţe bocnă sau, şi mai rău, cu mortul zăcând în casă, în beznă, cu o singură lumânare chioară la cap şi în deznădejde totală, pentru că, nu-i aşa, lenea nu se poate plăti la nesfârşit de către poporul român. Şi nu invers.
Parcă trăim, fără voia noastră, un destin istoric contemporan care nu duce nicăieri. Ce „bine” că mai mor câţiva oameni!… Până şi Dumnezeu, se vede, dă o mână de ajutor hotărâtă ieşirii lor naturale din sistem!… Căci astfel, guvernanţii noştri „iluştri” cu gândire de vierme încarcerat politic vor avea numărul de pensionari pe care şi-l doresc de mult. Până atunci, campania electorală a început deja. Mediatic, călcând cu aroganţă peste fiinţe devenite între timp cadavre, smulse vieţii, din păcate, de către codul roşu-portocaliu de ninsori. Parcă interesează pe cineva!… Dumnezeu să-i ierte pe cei care s-au dus în lumea celor drepţi pe această vreme cumplită, dar şi pe cei rămaşi încă deasupra pământului şi n-au făcut nimic creştineşte pentru ei!
