BOC--TARA-wb

BOC--TARA-wb„Este o ruşine teribilă că România nu este capabilă să atraga cele 35 de miliarde de euro care zac la Bruxelles, iar guvernul nu face nimic pentru a scoate economia din criză.”

Andreas Treichl, preşedinte executiv al Erste Group

Când Cristian Tudor Popescu a vorbit de curând despre genocidul pe care guvernarea Boc îl va declanşa asupra cetăţenilor propriei sale ţări prin măsurile antisociale iniţiate, i-am dat dreptate absolută, deşi mulţi l-au înjurat atunci cu asupra de măsură în mod nejustificat pe acest jurnalist.

Că acest guvern nepopular a îngrădit dreptul la muncă prin reduceri drastice de personal, păstrându-şi însă clientela politică neprofesionistă în funcţii de tot soiul şi îndemnându-şi poporul să purceadă din cauza sărăciei lucii în bejenie către alte zări ale lumii, e un lucru ştiut.

Că pensionarii au fost înjosiţi cumplit prin ameninţarea schilodirii cu 15 procente a venitului lor lunar pentru care au cotizat o viaţă întreagă, mai nou discutându-se despre o impozitare a pensiilor cu 16%, în condiţiile în care TVA-ul a crescut, iar începând din luna iulie a acestui an Ministerul Sănătăţii le-a redus într-o proporţie covârşitoare cuantumul sumei compensate de pentru medicamentele aferente fiecărei luni, se poate lesne constata.

Că tinerii, aşa cum afirma pe buna dreptate profesorul Alexandru Athanasiu, fost ministru al Muncii, nu mai au posibilitatea de a-şi construi azi prin muncă onestă o carieră profesională bine consolidată, decât dacă exersează actul de sluj dobitocesc la uşa oricărui partid conjunctural aflat la putere sau îşi cumpără realmente cu zeci de mii de euro postul pe care îl merită – încurajate fiind cu sârg însă toate noncapacităţile inculte, fie ele odrasle, rude sau cunoştinţe ale potentaţilor timpului prezent -, constituie una dintre dramele monstruoase ale României acestui timp istoric lugubru, pentru că, biologic vorbind, doar segmentul acestora este cel care va asigura naţiei române fundamentul viitorului său apropiat.

Că spitalele zac în incapacitatea de a-şi putea desfăşura, precum ar fi natural, orice act medical solicitat de un pacient oarecare – chiar dacă acesta nu are plătită o asigurare medicală specifică -, eliminând, bineînţeles, din start preferenţialitatea acordării unei îngrijiri mai atente în funcţie de statusul social al fiecărui om în parte, indiferent cine ar fi el, iarăşi e o pată greu mirositoare pe trupul actualei guvernări a ţării. Că instituţiile de cultură stau cu pistolul la tâmplă aşteptând să fie asasinate în orice moment de către un minister, care îşi lasă de izbelişte propria ogradă plină ochi de bunuri remarcabile cuprinse în Pantheonul universal valoric (vezi cazul dramatic al desfiinţării Operei din Constanţa etc.), nu mai vorbim.

Că agricultura e ucisă şi aceasta cu zile, la fel şi sistemul său naţional de îmbunătăţiri funciare, atâta vreme cât România deţine cele mai bune soluri din Europa şi ar putea hrăni întregul continent, ce să mai spunem ?!… Că degradarea învăţământului, cu deosebire a celui superior, s-a accentuat în ultimii ani, unul dintre motive fiind acela că angajarea pe un post nu se face decât pe criterii de familie, de relaţii şi de plic, la fel ca în toate instituţiile de stat, publicarea în presă a unui anunţ pentru un anumit loc de muncă nefiind, de fapt, decât o simplă formalitate de faţadă, care să ascundă adevăratul gunoi faptic sub covor, e un aspect constatat cu durere de toată lumea.

Astăzi citesc însă în presa naţională ceva şi mai interesant din punctul de vedere a limitării gradului de libertate a cetăţeanului României, cetăţean şi al Uniunii Europene în aceeaşi măsură, în ceea ce priveşte opţiunea sa personală faţă de  proprietatea pe care o deţine cu acte legale de fapt şi de drept. Iată ce absurditate ideatică lansează pe piaţă un anume secretar de stat angajat al Ministerului Dezvoltării şi Turismului, dl Ioan Andreica, sub forma unui proiect de ordonanţă conceput cu o gândire analitică de profunzime de instituţia sus-amintită: „Cine nu are bani să-şi renoveze faţada nu este obligat să stea într-o casă pe care nu şi-o permite. Poate să o vândă. Este adevărat că este o perioadă nepotrivită, în care oamenii nu prea mai au bani, dar proiectul de ordonanţă va produce efecte anul viitor.” Pumnul ameninţător al guvernului Boc continuă să transmită populaţiei sărăcite prin măsurile antipopulare luate de curând de el însuşi şi alt mesaj la fel de dur: „…în toate cazurile în care neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către proprietarii notificaţi a obligaţiilor care le revin cu privire la realizarea lucrărilor de intervenţie a produs distrugeri de bunuri materiale, vătămări corporale grave ale persoanelor sau uciderea din culpă, fapta de neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.” (sursa: cotidianul Gândul).

Într-adevăr, aşa ceva nu poate fi decât o măsură binevenită doar pentru firmele de construcţii, care vând materiale de acest tip, în schimb ea devine extrem împovărătoare sub toate aspectele sale pentru o populaţie poziţionată într-o proporţie considerabilă azi sub pragul de sărăcie prevăzut de standardele internaţionale şi fireşti de trai. Ca să vii cu o asemenea ameninţare abjectă într-o ţară adusă la limita subvieţuirii umane azi, unde singurul drept rămas cetăţeanului, drept intangibil până acum, îl reprezintă locuinţa bună sau mai puţin bună lăsată moştenire de către cei de dinaintea lui, nu înseamnă altceva decât un ATENTAT şi o CRIMĂ evidente asupra dreptului la proprietate a cetăţeanului însuşi subjugat acum de insecuritatea locului de muncă şi, implicit, de cea a zilei de mâine. Nici dacă actuala guvernare ar fi aplicat acel sistem de măsuri eficiente şi bine gândite înainte de a fi emise în fel şi chip de către reprezentanţii săi îndrituiţi, care să aducă o stare de prosperitate vizibilă propriului său popor – care le-a acordat, să nu uităm acest lucru important, pe care însă dumnealor guvernanţii îl tot uită continuu, votul de încredere pe un anumit număr de ani ce le-a fost acordat de populaţie -, nici atunci această măsură nu ar fi fost una democratică, întrucât îngrădeşte fundamental dreptul la libera administrare a proprietăţii individuale a unui om, iar aceasta contravine într-un mod manifest cu drepturile funciare ale fiecărui cetăţean în parte din orice ţară civilizată a lumii. A face ceea ce consideri tu personal că trebuie cu bunul tău moştenit prin lege înseamnă a fi liber, iară nu sclav în propria ta ţară şi pe propria ta moşie.

Această gândire precară şi uluitor de nejudecată a ministerului în cauză – asupra căruia noi spunem că ar fi foarte bine să revină şi să-şi reconsidere poziţia – reprezintă, parafrazându-l pe acelaşi Cristian Tudor Popescu, o măsură care condamnă la tribalism, de această dată, nu la moarte, „cetăţeni nevinovaţi în vreme de pace ca pe nişte trădători de ţară în timp de război”. Numai atunci oamenii îşi luau lumea în cap, îşi lăsau casa şi masa în voia sorţii şi a nimănui şi fugeau care încotro din calea invadatorilor străini. Cristian Tudor Popescu avea cumplit de multă dreptate, atunci când afirma aceste lucruri. O dreptate de tip absolut, aş putea spune, repet acest lucru. Şi nu avem de-a face aici nicidecum cu o frază la care oricine poate adulmeca un oareşicare iz caracteristic populist. Nu, sub nicio formă. Este doar radiografia unei stări actuale socio-economice a României, un adevărat barometru care ne indică un lucru de-a dreptul înspăimântător, anume acela că s-au irosit gloanţe degeaba în decembrie 1989 pentru a fi aruncate în morminte o mixtură eterogenă de sute şi sute de trupuri de oameni şi de dictatori, dacă ceea ce se urmăreşte azi cu înverşunare de către guvernanţi nu se reduce la altceva decât la pierderea totală a identităţii de sine a omului şi, implicit, evident, a identităţii naţionale. Sângele amestecat de-a valma al celor două categorii umane aşezate împreună pe creasta orizontului ireversibil al morţii şi-a dezînvârtoşat, iată, brusc propria-i vâscozitate specifică într-o stare de diluţie a unui timp prezent, care îşi înghite cu o rapacitate ieşită din comun pleiada de valori naţional-universale autentice.

Modelul matematic aplicabil după parerea mea actualilor guvernanţi este un model interesant, din care ar avea multe de învăţat sub raport filozofic şi practic, în acelaşi timp, dacă l-ar studia temeinic. E vorba despre modelul Neumann-Morgenstern de selectare a variantei decizionale optime in  urma analizei eficientei tuturor variantelor experimentale cercetate. Am să explic puţin esenţa lui în cîteva cuvinte, oferind şi câteva aspecte de ordin ştiinţific uşor de înţeles de oricine va citi acest text. Ei bine, procesul de selectare a celei mai bune variante decizionale, aşa-numita varianta optimă, din mulţimea A – proces de selectie, care se desfasoara pe baza unor criterii de evaluare bine precizate cu anterioritate – este unul deosebit de dificil. Practica a demonstrat constant acest fapt. De aceea, criteriul după care una dintre variantele analizate este de preferat alteia se regăseşte exprimat elocvent în cadrul modelului matematic iniţiat de către John von Neumann şi Oscar Morgenstern, cei doi specialişti dezvoltând de fapt o întreagă teorie sustenabilă în planul vast al ştiinţei şi al părţii aplicative a acesteia prin introducerea în lingvistica de specialitate a unei noţiuni simple, anume aceea de utilitate – o noţiune a cărei semnificaţie stabileşte nimic altceva decât “importanţa pe care o are pentru decident o anumită variantă decizională” din cadrul unei mulţimi strict precizate din start.

Luând în considerare însă relativitatea caracterială şi subiectivismul noţiunii alese de către cei doi oameni de ştiinţă, deşi aceasta a fost introdusă tocmai în ideea de a înlătura integral cele două aspecte specificate mai sus, putem afirma în consecinţă faptul că întregul proces decizional în sine “rămâne tributar”, cu alte cuvinte, numai şi numai “aprecierii subiective a decidentului prin importanţa acordată de acesta criteriilor de apreciere în cazul deciziilor multicriteriale”. Definitia utilităţii, aşa cum au conceput-o von Neumann şi Morgenstern, dar şi cum este exprimată ea, de fapt, în literatura de specialitate, se conturează pe ideea că avem de-a face cu o funcţie U cu valori în intervalul restrâns [0,1], care comportă următoarele precizări:

U(di) = 0, dacă decizia di este considerată ca fiind cea mai slabă de către factorul decident;

U(di) = 1, dacă decizia di este considerată ca fiind cea mai bună de către acelaşi factor decident.

Faptul că acest tip de modelare matematică este una permisivă din punctul de vedere a numărului mare de opţiuni analizabile, dar şi din cel al criteriilor de evaluare propriu-zisă pentru care se acordă note de importanţă individuale menţionate puţin mai sus, reprezintă, aşadar, un atu deosebit de valoros în reducerea evidentă a dozei de subiectivism a oricărui factor decident, atunci când acesta are de ales între mai multe variante mai mult sau mai puţin eficiente pentru colectivitate. Mai mult decât atât, varianta finală determinată astfel prin intermediul algoritmului matematic al analizei multicriteriale expuse aici în urma unei chibzuinţe obiective şi analizate până la detaliul cel mai fin, poate fi declarată, ulterior, drept normă generală pentru întreaga activitate productivă în sine, fapt care capătă o importanţă deosebit de mare prin reflectarea sa directă imediată în aspectele calitative şi cantitative ale efectelor obţinute pe termen scurt, mediu şi lung.

Această stare de lucruri exercită, de la sine înţeles, o influenţă decisivă asupra întregii panoplii de indicatori economici cu caracter fundamental, care nu înseamnă altceva decât conturarea practică a ceea ce denumim in abstracto eficienţa unei guvernări oarecare dintr-un anume segment temporal dat.

Faptul că este de o mie de ori mai bine să chibzuieşti îndelungat înainte de a lua o decizie oarecare în viaţă, aşezându-ţi în faţă toate variantele posibile specifice fiecărui caz în parte, este un fapt bine ştiut. Ţine de înţelepciunea străveche a ţăranului român. Interesul guvernanţilor noştri ar trebui să fie fără doar şi poate unul concret destinat binelui populaţiei, pe care o conduc şi care i-a ales în mod democratic, şi nu deznădăjduirii ei. A sta strâmb pentru a judeca drept este o latură distinctă a gândirii străvechi a poporului nostru, care cere un singur lucru: să i se respecte drepturile şi libertăţile sale fundamentale cuprinse şi garantate de Cartă la art. 5, alin. 1, anume: „Drepturile şi libertăţile fundamentale nu pot fi suprimate sau restrânse prin nici un fel de norme.” Redau aici în mod integral articolul 17, unul deosebit de edificator în ceea ce priveşte proprietatea oricărui cetăţean de oriunde ar fi acesta de baştină. Iată articolul din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului:

(1) Orice persoană are dreptul la proprietate particulară şi la moştenire. Atributele dreptului de proprietate sunt aceleaşi pentru toate persoanele fizice şi juridice, în afară de cazurile în care legea dispune altfel, fără a încălca însă drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Cartă.

(2) Categoriile de bunuri excluse din circuitul civil sau care pot face obiectul numai al anumitor persoane trebuie prevăzute de constituţie. Excluderea sau limitarea dreptului de proprietate pentru cetăţenii străini sau pentru cetăţenii români care nu au domiciliul sau reşedinţa în România trebuie prevăzute de Constituţie.

(3) Exercitarea dreptului de proprietate nu poate vătăma drepturile altor persoane, interesele publice recunoscute prin lege, mediul înconjurător, sănătatea publică sau individuală.

(4) Exproprierea unor bunuri se poate face numai prin lege, numai pentru cauze de utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire, stabilite de comun acord cu proprietarul expropriat sau, în caz de neînţelegere, pe calea justiţiei.

Închei cu mare tristeţe acest articol, dar şi cu speranţa că se va reveni asupra acestei decizii incalificabil de eronate sub raport conceptual-strategic, care mai aşează încă o povară uriaşă pe sufletul şi pe umerii cetăţeanului român, amintind aici vorbele lui Hans-Gert Pöttering, fostul Preşedinte al Parlamentului European: „Fără un set de valori fundamentale, pe care trebuie să-l respectăm în orice clipă, Uniunea Europeană nu are viitor. N-am putea cere respectarea drepturilor omului în alte locuri din lume, dacă am eşua în recunoaşterea propriilor noastre valori ca fiind parte integrantă a legii Comunitare.”

Cred că e timpul, dacă nu am făcut-o până în prezent, să medităm la aceste fraze emblematice, pentru a nu ne îneca viitorul foarte apropiat într-o baltă eutrofizată de unde nu se va mai putea ieşi, probabil, absolut deloc nici chiar de către cei care au acum diverse proprietăţi şi în alte părţi ale lumii nu numai în propria lor ţară, România. Încă mai avem timp să îndreptăm răul făcut cu propria-ne conştiinţă confuză de cele mai multe ori. Justiţia divină e deasupra şi nu îi iartă niciodată pe cei care jură strâmb cu mâna pe Sfânta Scriptură, indiferent cine ar fi aceştia la un anumit moment dat. Căci, aşa cum spunea cândva poetul francez Charles Baudelaire, „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Extrem de delicate, am spunea noi astăzi. Să mizăm pe faptul că aceşti guvernanţi actuali au învăţat de la părinţii lor cum se fac, rând pe rând şi nu brusc, toate în această viaţă şi că vor regândi ceea ce au construit eronat încă din faza iniţială a acestui proiect total antipopular, care va alunga, practic, în actualele condiţii de recesiune omul afară din propria lui casă pentru un adăpost de câine tip ghetou confort trei spre patru. Sau chiar pe marginea rece a bordurilor de ciment înfipte în caldarâm de fostul primar şi actualul domn ministru al economiei româneşti inexistente Videanu, cine poate şti cu adevărat faţa hidoasă a realităţii bolnave de azi ?!… Cert este un singur lucru: nu vreau ca în ţara în care m-am născut cu ceva ani în urmă să ajungă să domine coloristic negrul întocmai ca un giulgiu înfiorător al morţii celei eterne peste tot ceea ce Dumnezeu a semănat bun şi de folos sufletului omenesc în palma de loc a raiului Său pământesc ales, ROMÂNIA.