Oricât am încerca să băgăm gunoiul sub preş, după o multiseculară meteahnă a neamului românesc, este imposibil să poţi trece cu vederea dezastrele ce se ţin lanţ în toate domeniile şi sectoarele de activitate economico-sociale a României.
Actuala clasă politică pare totalmente debusolată şi lipsită de idei – nu şi de imaginaţie[1] – pentru o redresare a corabiei în furtuna[2] ce s-a abătut asupra ei. Unii au încercat să sugereze că ar trebui să cedeze pârghiile de conducere supremă în stat unor presupuşi specialişti, aparţinând uneia sau alteia dintre minorităţile naţionale[3], în speranţa că aceştia ar putea să facă mai mult pentru redresarea statului şi salvarea în ceasul al doisprezecelea al acestei ţări. Considerăm că, o asemenea soluţie, este departe de a rezolva problemele de moment sau pe termen lung al acestei ţări. N-aş vrea să se uite că, după 1990, toţi cetăţenii acestei ţări, cu atât mai vârtos minorităţile etnice, au avut cale liberă până la cele mai înalte demnităţi în stat. Am avut miniştri, şi chiar prim-miniştri, minoritari unguri, ţigani, evrei[4] etc.. Dacă, de ar fi fost valabilă, aserţiunea unor pretinşi analişti politici nu văd de ce respectivii specialişti minoritari, deţinători de înalte ranguri în statul român, n-ar fi putut face minunile ce se aşteaptă de la ei.
După 1990, aproape fără excepţie, UDMR a avut reprezentanţi la toate nivelele în guvernele şi guvernările post-decembriste[5], dar, în loc să fi contribuit la găsirea de soluţii de promovare a dezvoltării economico-sociale a României, reprezentanţii minorităţii maghiare s-au remarcat în punerea de piedici pentru bunăstarea ţării şi siguranţei ei, iar o serie de baroni, aparţinând acestei etnii, s-au remarcat în spolierea avuţiilor, în deosebi a pădurilor române. În plus, aproape fără întrerupere, în conducerea Ministerelor Sănătăţii şi a celui al Protecţiei Mediului s-au aflat titulari de origine maghiară, iar azi în România unităţile spitaliceşti au ajuns locul unde se moare dintr-o banală fractură la o mână sau la un picior. Totuşi, datorită conducerii maghiare, îndeosebi a Ministerului Protecţiei Mediului, aproape an de an, datorită unor inundaţii devastatoare, se produc pierderi de zeci milioane de euro şi mor sau sunt daţi dispăruţi sute de cetăţeni[6].
Cine i-a oprit pe miniştri de origine maghiară să-şi pună în practică valoroasele proiecte în domeniul în care păstoresc? Pentru că nu credem că ei au răspuns unor comenzi din afara ţării noastre, cu scopul blocării economico-sociale a României[7] şi, eventual, aducerea ei în situaţia critică, aproape falimentarăa de azi. Cred că pot fi citaţi şi alţi înalţi demnitari guvernamentali sau parlamentari de altă origine etnică decât cea românească, care, după 1990, au deţinut pârghii de mare importanţă în luare de decizii, care ar fi putut nu doar să elimine sau să preîntâmpine dificultăţile insurmontabile de azi, ci să situeze România pe alte coordonate de dezvoltare şi prosperitate[8]. Va, rămâne, desigur pentru generaţiile viitoare să lămurească, o dată şi pentru totdeauna, care sunt motivele reale ale faptului că aceştia, nu numai că nu au făcut nimic, ci, dimpotrivă, au contribuit şi mai mult la distrugerea economiei româneşti, la crearea, cu servilism, a unui haos economic şi administrativ fără precedent în istoria noastră naţională, dar şi pe plan european.
Ecourile acestor stări nefireşti de lucruri se răsfrâng, din păcate, şi asupra imaginii externe a României. Nu faptul că liderii actualei puteri sunt desconsideraţi şi marginalizaţi mă deranjează, ci faptul că e pus la colţ un popor care a sperat foarte mult că, după prăbuşirea regimului comunist, să poată trăi în demnitate şi prosperitate, ca rod direct al muncii, inteligenţei, creativităţii şi dăruirii sale. Am avut, însă, neşansa explicabilă, desigur, prin nivelul foarte scăzut de cultură politică al cetăţenilor de azi, de a fi permis accesul la putere a unor arivişti şi oameni de nimic pentru care esenţial rămâne doar interesul personal sau de gaşcă. Foarte puţini sunt, din păcate, politicienii români post-decembrişti pe care i-au durut şi îi dor nevoile şi durerile cetăţenilor acestui stat[9].
De aproape şase ani, în fruntea României tronează – în profund dispreţ faţă de această ţară şi de vrerea ei – un om care s-a remarcat doar prin intrigă[10], trasul de sfori şi acţiuni iresponsabile care au discreditat şi-au adus grave prejudicii intereselor naţionale ale României.
Personal, găsesc un singur echivalent al actualului preşedinte român la scară mondială, respectiv cel al preşedintelui iranian, Ahmadinejad. La fel ca preşedintele Traian Băsescu şi acesta a fost, anterior alegerii în fruntea ţării, primar în capitala iraniană sale şi tot ca omologul său român a făcut şi face în mod cu totul iresponsabil ceea ce aduce prejudicierea intereselor ţării sale: menţinerea unor relaţii tensionate pe plan regional şi internaţional până la riscul implicării sale într-o sângeroasă şi complet nejustificată conflagraţie militară[11].
Desigur, mi s-ar putea replica faptul că aceste puncte de vedere ar avea un caracter partizan şi interesat, dar ţin să asigur pe oricine că privesc lucrurile dintr-o perspectivă total neangajată politic şi determinată exclusiv de nevoia de a atrage atenţia concetăţenilor mei şi opiniei publice, în general, că nu toţi românii gândesc şi acţionează la fel de iresponsabil ca unii dintre cei care se află azi în fruntea României.
Constat, cu sinceră părere de rău că, din păcate, în momentul de faţă nu există pe eşichierul scenei politice româneşti vreo forţă politică care ar fi capabilă să acţioneze exclusiv în interesul salvării interesului României, lăsând la o parte orice demers structurat pe interese de gaşcă sau grupare politică.
Personal, eu nu cred nici o clipă că ar exista vreun politician, fie el chiar şi din tabăra vreunei minorităţi etnice, care ar fi capabil să salveze ce se mai poate salva din această ţară binecuvântată de Dumnezeu, dar blestemată de cei cărora le-am permis să o conducă după făurirea statului naţional român. Şi asta pentru că, în opinia mea, blestemul asupra acestei ţări este mult mai vechi[12], de el făcându-se vinovaţi toţi cei care au condus statul român după 1920.
[1] Am în vedere frecventele şi aberantele măsuri, haotice şi de mare ostilitate faţă de cetăţeni, imaginate frecvent de actuala putere.
[2] Este, în primul rând, vorba despre devastatoarea criză economică şi financiară datorită căreia şi mai ales a unei conduceri total iresponsabilă a tuturor guvernelor şi preşedinţilor ce au condus după 1990, ţara a ajuns într-o fundătură aproape fără ieşire, care riscă să aibă şi nedorite efecte asupra structurii teritoriale şi a statalităţii în ansamblu.
[3] Vedem în acest demers şi o tactică dubioasă a susţinătorilor schimbări de regim în România, în sensul de a reinstaura monarhia. Asta pentru că Mihai I de Hohenzollern, care se pretinde a fi rege al ţării, deşi, în realitate, primul fiu născut al lui Carol al II-lea nu a fost nicidecum Mihai, ci Carol Mircea Lambrino. Mai multe instanţe juridice vest-europene au dat câştig de cauză acestuia în urma procesului pentru recunoaşterea paternităţii. Prin urmare, în caz de reinstaurare a monarhiei, tronul nu ar reveni în nici un caz lui Mihai I, cu atât mai mult cu cât acesta nu are moştenitori pe linie bărbătească, aşa cum are Carol Mircea Lambrino. Iar ideea de a-l vedea pe tronul ţării pe actorul Radu Duda dă fiori nu numai cetăţenilor români, ci şi cancelariilor străine care îi cunosc cum se cuvine şi faptele din trecut. Tronul nu ar putea reveni lui Mihai I şi datorită faptului că acesta a trădat în mai multe rânduri şi feluri poporul român. Sunt unele cercuri occidentale care, între altele, susţin că, în timpul regimului comunist, Mihai I a beneficiat de substanţiale sume de bani din partea acestuia. Din această cauză, spre deosebire de alte foste capete încoronate, Mihai I, beneficiar, se pare al stipendiilor regimului comunist, nu a fost alături şi nu a susţinut grupărilor politice ale românilor din diaspora care acţionau pentru răsturnarea regimului comunist. Ori cum ar putea să conducă ţara, într-un moment extrem de greu, un om care i-a mai părăsit pe români la greu!
[4] Unul din extrem de agresivii, verbal, desigur, lideri post decembrişti, fără alte merite decât continuele scandaluri în viaţa politică, sugerează că însuşi actualul preşedinte ar fi minoritar, că ar aparţine, în realitate, minorităţii tătare din Dobrogea.
[5] Au fost mulţi oamenii politici unguri care au fost viceprim ministru, miniştri, secretari şi subsecretari de stat, secretari generali de ministere, directori generali sau directori ai diverselor ministere.
[6] E demn de remarcat că majoritatea unor astfel de devastatoare inundaţii ocolesc, an de an, judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, dar lovesc sălbatic zone din Moldova, sudul ţării sau din Banat. Oare de ce?
[7] Prin susţinerea cu sălbăticie a aplicării principiului restitutio in integrum, minoritatea maghiară nu a urmărit o simplă reparaţie istorică. Pentru că au fost atribuite uriaşe suprafeţe de pământ şi păduri şi nenumărate imobile inclusiv unor persoane sau instituţii fasciste, unor criminali de război etc., nesocotindu-se inclusiv realitatea istorică potrivit căreia Ardealul este acum pământ românesc, parte componentă şi inseparabilă a acestei ţări. La sfârşitul primului război mondial, statul român întregit, prin Legea obtanţilor, a despăgubit pe toţi cei ce au preferat să nu rămână şi să devină cetăţeni români. Profitând de slăbiciunea şi lipsa de patriotism ale unor miniştri post decembrişti s-a ajuns în situaţia ca moştenitorii unor foşti grofi să fie repuşi în drepturi pentru proprietăţi pentru care înaintaşii lor fuseseră compensaţi de statul român. De asemenea, o serie de instituţii, îndeosebi bisericile aparţinând minorităţii maghiare, au primit drept de proprietate asupra unor bunuri pe care nu le-au deţinut de drept niciodată, nici chiar în timpul regimului dualist austro-ungar sau al celui fascist horthyst. O asemenea situaţie aberantă nu se mai întâlneşte nicăieri în lume!
[8] Am în vedere inclusiv pe directorii din sistemul bancar din România. În prezent nici o bancă nu mai aparţine efectiv României, iar majoritatea filialelor de bănci străine sunt conduse de cetăţeni ai altor ţări. Deci, de străini. Dar, după cum, se ştie, datorită acestei stupide situaţii, cu ajutorul băncilor, toate cu profituri anuale sau trimestriale care produc nedumerire peste hotare, România este spoliată, iar cetăţenii români jefuiţi, inclusiv prin practicarea unor dobânzi la nivele uriaşe, de cel puţin 5-6 ori mai mari decât cele practicate în ţările vest-europene. Nimeni, însă, nici guvernanţi, nici conducerea Băncii Naţionale a României, nu pare a fi deranjat de această hoţie calificată la care sunt supuşi cetăţenii români de băncile străine ce funcţionează pe teritoriul ţării. Inclusiv această devastatoare criză cu care ne confruntăm a fost declanşată de bănci, care au impus României contractarea unor uriaşe împrumuturi străine.
[9] Nu am ţinut cont nici de declaraţiile sforăitoare ale unor formaţiuni cu apetit patriotard, dar ai căror membrii, când li s-a ivit ocazia, nu s-au dat în lături de la ruşinoase fapte de corupţie, demonstrând, astfel că pretinsa lor iubire de patrie nu e decât praf de aruncat în ochii proştilor.
[10] Sunt diverşi cârcotaşi care vor să sugereze faptul că Traian Băsescu, în calitatea sa de urmaş al tătarilor, ar ambiţiona să finalizeze distrugerea ţării pe care ar fi avut-o în vedere înaintaşii lui cu prilejul numeroaselor invazii devastatoare, din care de departe a fost reţinută cea din anul 1241. Consider exagerat şi nejustificat un astfel de punct de vedere, vădit politicianist şi incorect.
[11] Am, în acest sens, în vedere, un recent acord, prin care preşedintele, încălcând Constituţia, urmăreşte să angajeze România într-un transfer de război, din Orientul Mijlociu, în ţara noastră. O asemenea decizie a preşedintelui Băsescu constituie un act de trădare naţională. În mod conştient, de dragul a tot felul de interese obscure, Traian Băsescu a acceptat ca România să fie locul de declanşare a unui război împotriva Iranului. În cazul acestui posibil conflict, românii nu numai că nu au nimic de câştigat din punct de vedere diplomatic, politic, strategic sau economic, ci riscă pierderi uriaşe, în urma bombardării teritoriului nostru naţional cu rachete cu rază medie şi lungă de acţiune sau al unor posibile atentate teroriste, de bunuri materiale şi uciderea a zeci de mii de cetăţeni români nevinovaţi. Prin inconştienţa şi totala lipsă de patriotism de care a dat dovadă, Băsescu a vândut interesele noastre naţionale, siguranţa cetăţenilor români doar pentru a obţine recunoaşterea unor cancelarii diplomatice, care, de la accederea lui la putere, în mod sistematic nu l-au băgat în seamă. Fiind vorba de un fapt foarte grav, ce angajează România într-un conflict, care nu e al nostru, cer ca decizia finală să se ia prin referendum. Poporul român are dreptul să ştie şui să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauză într-o chestiune atât de importantă, cu posibile efecte pustiitoare şi cu pierderea de numeroase vieţi omeneşti. Sunt destule victime deja, pentru o cauză absurdă: menţinerea controlului total al SUA asupra zonei unde se află uriaşe rezerve de resurse energetice. Acesta este, în fapt, adevărul şi nicidecum pretinsa luptă împotriva teroriştilor. Românii trebuie, şi din acest punct de vedere, să-şi recâştige demnitatea şi să nu fie armata care apără interesele unei forţe ahtiată după supremaţia mondială.
[12] Procesul de distrugere, economiccă, dar mai ales teritorială, a României a început, din păcate, imediat după 1920, cu accente deosebite în deceniul al IV-lea al secolului trecut, în special în timpul domniei odiosului rege Carol al II-lea. După cum se ştie, datorită acestui macabru aventurier, ţara a fost aruncată în două devastatoare crize, în perrioada 1930-1933, respectiv 1937-
Nevolnicul şi nevrednicul lui fiu, continuând, în mare măsură politica falimentară a părintelui său, a trădat, în contul tinichelei Victoria, ce i-a fost atribuită, la fel ca generalilor şi mareşalilor sovietici care, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-au remarcat prin cruzime şi grave crime împotriva umanităţii, ţara şi pe luptătorii ei patrioţi, iar în final au aruncat-o în braţele regimului comunist, acceptând să abdice nedemn. Lucrurile au fost şi mai grav înrăutăţite în cei aproape 50 de ani de regim dictatorial comunist. După 1990, graţie unor politicieni de teapa lui Ion Iliescu şi până
