Secțiunea de aur în poezie
Titlul cărții de eseuri ale Mirelei-Ioana Dorcescu ne transpune în hermeneutică. Obiectul ei este interpretarea și înțelegerea textului și pornește de la prezența secțiunii de aur în poezie. Hermeneia reia un subiect absent în analizele actuale pe marginea textelor poeziei, analize care fac abstracție de tehnica versificației.
Sectio aurea, notată cu litera greacă Φ (phi majuscul) sau și cu φ (phi minuscul), este primul număr irațional, egal cu 1,618033 și poate fi întâlnit în cele mai surprinzătoare împrejurări. Cercetările din domeniul artei au evidențiat proporții corespunzătoare numărului de aur în arhitectură, sculptură, pictură și muzică. În România, primul scriitor care s-a ocupat prezența acestui număr în operele poeților români este Eugen Dorcescu, în urmă cu patru decenii în cartea sa Embleme ale realității (București, Ed. Cartea Românească, 1978 ). Finalitatea acestei întreprinderi, deopotrivă teoretică și practică, era aceea de a inova, de a diversifica și înnobila critica literară autohtonă.
Poetul Eugen Dorcescu observa: „Nu e îngăduit, pe de o parte, să i se acorde acestui raport strict numeric, cantitativ, rolul de criteriu infailibil în aprecierea valorii. Mai cu seamă în poezie, artă cu o spațialitate nemăsurabilă, neconcretă. Pe de altă parte, faptul că opera de artă se înduplecă unor constante materiale, unei statistici sui-generis (așa cum experimentele o dovedesc) înlătură, ca nefondate, acele teorii, care pretind că arta – prin firea ei – se sustrage unei abordări sistematice” (p. 53). El ne sugerează, totuși, că o poezie al cărei ritm generează raportul de aur are un statut special, cel puțin prin aceea că ritmul său este identic cu cele ale capodoperelor din celelalte arte – ale sculpturii, ale picturii, ale muzicii, cu acelea ale ființei și universului însuși.
„…desprinderea a posteriori a unor concluzii – de factură calitativă sau cantitativă – și înscrierea lor în tabloul atât de încăpător al definiției și însușirilor artei (fără dorința de a le impune ca reguli imuabile; artistul le descoperă spontan, cel ce le caută metodic și deliberat este interpretul), nu dăunează preocupărilor estetice – ba chiar le justifică. Altfel, mulțumită cu (simple) refaceri ale emoției artistice, cu efuziuni și aproximații sau, dimpotrivă, cu povestirea anostă a conținutului, critica literară riscă să rămână un duplicat neinteresant al beletristicii. Definițiile, raporturile etc. nu interesează creația, ci filosofia artei” (p. 54).
Mirela-Ioana Dorcescu, în studiul hermeneutic apărut în acest an subliniază metoda impusă de soțul ei pentru analiza de text: „Care este materialul poetic supus determinărilor numerice? Aparent, doar cel sonor. Eugen Dorcescu propune o analiză a expresiei fonice a textelor, concepută în mai multe etape: stabilirea măsurii versurilor; determinarea cadenței naturale a poemului, rezultată din modul de combinare a silabelor neaccentuate și a celor accentuate. Atunci când rezultatul acestor operații este 1,6, sau un număr foarte apropiat se constată existența secțiunii de aur în construcția respectivei poezii. Interesant este că o poezie care se construiește în schemele ritmice clasice nu poate ajunge la proporția divină. În cazul acesteia, amintitul raport ar fi 1:1 (v. ritmul iambic sau trohaic), 1:2 (v. dactilul, amfibrahul și anapestul) ori 1:3 (v. peonii). Paradoxal sau nu, perfecțiunea în arta poetică, precum și în celelalte arte, este redată numeric printr-un număr irațional, care reiese din conformări și abateri de la metrul clasic, într-o proporție de aur.”
Autoarea cărții ne pune pe gânduri. Desigur, statutul de capodoperă al unui poem nu poate fi acordat doar în urma împărțirii numărului de silabe neaccentuate cu numărul celor accentuate, făcând abstracție de gradul de profunzime al textului respectiv, de ceea ce numim uneori mesajul poetului, filozofia din gândirea sa, tot ce ține de instrumentarul criticii literare. Desigur autorul poate ajunge inconștient la secțiunea de aur, însă travaliul său artistic presupune o cunoaștere profundă a tehnicilor de versificație, o virtuozitate în manevrarea cuvântului și o conștiință de sine, în plenitudinea personalității sale artistice. Din experiență proprie pot confirma faptul că materialul lexical poate ajunge la o maximă concentrare a densității sale, suportând constrângeri asumate, adesea convenții autoimpuse și o siluire ascetică în evitarea expresiei difuze și verbiajului, atât de frecvente în verslibrism. Punerea în pagină a unor asemenea texte presupune o înclinație temperamentală spre muzicalitatea rezultată din sonoritatea cuvântului bine temperat. E greu de crezut că asemenea performanțe se pot realiza fără o cunoaștere teoretică și practică a tehnicilor versificației.
Interesantă propunerea lui Eugen Dorcescu de a considera numărul de aur un argument pentru demonstrarea statutului de capodoperă al operei poetice, observă autoarea: „certifică armonia raporturilor dintre forme, idei și tot ceea ce înseamnă performanță poetică la nivel de excelență.”
Eugen Dorcescu abordează ritmurile poemelor O, mamă…de Mihai Eminescu și Izvorul de Lucian Blaga. Deci ipoteza sa de lucru este validată de existența unor poeme românești ale căror linii expresive corespund secțiunii de aur.
O contribuție esențială, realizată printr-o demonstrație simplă, o aduce autoarea găsind și pentru zilele noastre și în imediata apropiere, creații care atestă perfecțiunea, având în comun cu marii poeți români cifra magică rezultată din raportul silabelor neacccentuate cu cele accentuate și asta chiar în poeziile lui Eugen Dorcescu. Alături de texte sunt prezentate, cu competența filologului profesionist, schemele (scheletele) acestora, măsurate riguros. Poetul a exersat, conștient de sine, mai mult de patru decenii, tehnici pe care le-a observat cu atenție la poeții noștri importanți. De pildă, observă autoarea, pe Dorcescu l-au preocupat rimele rare. În lirica românească au excelat în acest sens Ion Barbu și Tudor Arghezi. Poetul timișorean utilizează rimele rare în două variante, sincategorială, constituită din lexeme care aparțin aceleiași părți de vorbire și heterocategorială, alcătuită din lexeme cu încadrare morfologică diferită. (Desigur, varianta a doua este mai dificil de realizat, dar oferă un plus de surpriză.)
Cartea Mirelei-Ioana Dorcescu nu se axează în totalitate pe aceste probleme de analiză a textelor. Noi însă ne rezumăm la această primă parte a cărții, care pune accent pe probleme demne de a fi aprofundate în discuțiile despre poezia românească în special și despre perfecțiunea ce se poate atinge folosind limba română, un instrument demn în atingerea stadiului de capodoperă.
