Motto:
„De dorul primelor cuvinte/
Imaculate, fãrã vinã,/
Recurg şi eu la oseminte,/
Sã pun în joc a lor lumină.”
(Lumină)
Editura Muzeului Literaturii Române
Bucureşti, 2005, 120 p.
„Meditaţiile poetice” ale lui Ilie Marinescu se caracterizează printr-o tehnică picturală specifică. Ilie Marinescu foloseşte tonuri tari, culori reci, reuşind să comunice perfect anumite stări sufleteşti, pe care le zugrăveşte, conferindu-le individualitate, într-un registru în care predomină elementele romantice, amintind de stilul lui Eminescu. Astfel, “Zâmbete gnomice” poate fi considerată o ipostază modernă a “Glossei” marelui nostru Luceafăr: “De milenii iatã, nimeni nu-i schimbat la-nfãţişare./ Teoria darwinistã e cãlcatã în picioare./ Poate doar maniheismul un rãzboi subtil va duce/ Binele ieşind în faţã se trezeşte la rãscruce.”
Ilie Marinescu, poetul psiholog
Ilie Marinescu debutează în anul 2002 cu volumul de poezii “Maieutica iubirii”. Un an mai târziu, acesta semnează volumul de pamflete şi satire “Oblomovismul Sinarhiilor”, iar în 2005 un nou tom de stihuri, intitulat “Meditaţii Poetice”. Autorul este licenţiat în management la American University “Eminescu Center”, dar şi al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie în cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti. Ilie Marinescu a urmat de asemenea, Academia de Radio şi Televiziune din România, “Tudor Vornicu”, fiind colaborator la mai multe ziare şi reviste, precum “Buletin de Bucureşti”, “Harababura”, “Zău” sau “Şoc”. Poetul este membru în Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală şi în Colegiul Psihologilor din Romania. Ilie Marinescu a apărut în direct la diverse posturi de televiziune, printre care Kanal D, OTV, DDTV, Naţional TV, Cosmos TV, etc. ca specialist în psihologie. Hobby-urile sale sunt filosofia, literatura, muzica, teatrul, net-ul, etc.
“Furtuna se porneşte, seninul iar dispare”
Departe de a cultiva o lirică a liniştii, a fericirii, Ilie Marinescu evocă „tristeţi şi bucurii,/ Topite-n soarele amiezii,/ Ascunse-n nopţile târzii” (“Lacrima”). Astfel, poetul desenează în alb şi negru “ore şi secunde” ce “în prafuri se destramã” (“Moartea clepsidrei”), “pe-o cale veşnic grea şi lungã” (“Lacrima”). Tabloul dezolant al acelor “valuri ostenite” din “Glossă”, paleta săracă în culori, imaginea în care “furtuna se porneşte, seninul iar dispare” (“Nostalgie”) vorbesc despre atitudinea contemplativă a poetului în faţa vieţii. Zbuciumul său este subtil înfăşurat, ascuns în această atitudine aproape paralizantă, din care viziunea senină şi calmă este complet absentă.
Un colţ de Rai
Prin contrast, peisajul prezentat în “Vacanţă la ţară” este odihnitor, lipsit de freamătul şi de zbuciumul lăuntric de până acum. Poetul iubeşte liniştea, de aceea ne spune că: “De vacarmul din oraşe fug în fiecare varã/ La cãsuţa bãtrâneascã, undeva pierdutã-n ţarã./ Câtã linişte deplinã este-n acest colţ de Rai/ În a cãrui puritate disting fiecare grai.” Îndrăgostit de liniştea rurală, romantic prin definiţie, Ilie Marinescu cântă o natură feerică, în acelaşi timp clasică, în care se concretizează ca elemente caracteristice « Ciripit de pãsãrele, cântec de privighetoare,/ Vântul mângâind, cu glasul, fiecare pom şi floare. » (« Viaţa la ţară »)
„Cine sunt eu?”
În „Promenadă veneţiană”, poetul meditează pe tema iubirii şi a fericirii. La fel ca şi la Mihai Eminescu, motivul romantic al florii albastre – „Cum sunt ochii ce-i iubesc,/ Ei cunosc dragostea noastrã,/ Ce-mi dau sensul sã trãiesc” – implică senzualitate, voluptate. Floarea reprezintă efemeritatea, delicateţea, în timp ce albastrul simbolizează infinitul cosmic, aspiraţia. Cu o astfel de reprezentare estetică senină, expresivă şi spontană, Ilie Marinescu găseşte de asemenea, prilejul de a medita asupra condiţiei omului în general şi în speţă, asupra propriei condiţii. Omul este trecător, de aceea poetul se întreabă: „Cine sunt eu? Eu sunt un nimeni,/ Îti pasã ţie dacã eu exist?/ În Univers sunt mii de puncte,/ Dar punctul totdeauna este trist.” („Eu sunt nimeni”)
„Critica raţiunii pure”
Tristeţea, sentimentul trecerii iremediabile a timpului, regretul filosofic, melancolia îl fac pe Ilie Marinescu să trăiască cu intensitate, în prezentul conştiinţei, desfăşurarea propriului destin. „Am plãtit cu fericirea,/ Fiecare clipã, pas,/ Mãsurându-mi rãtãcirea,/ Biologicul meu ceas.” („Troc”) De altfel, pentru poet, realitatea înseamnă „schisme,…/ rãspunsuri şi-ntrebãri/ Un conflict de mimetisme/ Ne-ncetate frãmântãri.” („Lamentări”)
Asemenea lui Immanuel Kant, poetul critică „raţiunea purã” ce îl „pune în dileme”. („Dilemă”) Realităţile obiective ale lui Kant din „Critica raţiunii pure” (Kritik der reinen Vernunft) fac ca poemul „Dilemă” să fie străbătut de idei filosofice de o limpezime clasică şi cu valoare gnomică. Poetul se întreabă dacă „are viaţa un sens, ţintã, sau e trecere de vreme?”, cu atât mai mult cu cât idealurile „în adâncurile firii… sunt urzite,/ Parcã-s rãdãcini de pom, prin pãmânturi rãzvrãtite.” („Dilemă”)
„Suflete înrobite”
În „Suflete înrobite”, Ilie Marinescu transpune în versuri idei iluministe privind concepţia sa despre condiţia omenească şi despre sensul devenirii istorice. Într-o notă uşor agresivă, poemul prezintă o meditaţie filosofică asupra adevărului că avem „puterea şi dreptul de-a decide/ Asupra vieţii” noastre. Acelaşi poem se detaşează prin atitudinea de dezamăgire pesimistă – prin excelenţă romantică – provenind din filosofia schopenhaueriană, concretizată într-un îndemn-chemare: „O! voi locuitori priviţi bolta cereascã,/ Opriţi-vã avântul de-a fi conduşi de-o mascã.”
Un „apel către raţiune”
Ştiind că în lume domneşte nedreptatea, poetul abordează conceptele de libertate, egalitate şi fraternitate în „Apel către raţiune”. „Ce religie spuneţi cã-i mai sus decât alta,/ Când o singurã forţã ne vegheazã din Cer,/ Sã uitãm de Azore sã uitãm şi de Malta;/ Cã putem sã fim liberi încã astãzi mai sper.” Fiecare om are rolul său în lume, dar ca întreg, ca omenire, „Destinul nostru este sã trãim împreunã,/ Indiferent de rasã, de etnie, culoare” („Apel către raţiune”).
„Se naşte înc-o primãvarã”
Având intuiţia fericirii, dar şi a fragilităţii fiinţei umane, autorul înţelege că în cele din urmă, condiţia omului este tristă, pentru că este repede trecător. Omul nu poate păstra, atunci când trăieşte, clipa fericirii. Tema timpului aduce încă o dată, ecouri eminesciene în poezia lui Ilie Marinescu. „Am strâns în braţe timpul pribegit,/ Al anilor ce-şi cãutau cãrarea/ Şi-am fost doar pentr-o clipã fericit,/ În rest prietenã mi-a fost uitarea”. („Uitarea”)
De altfel, poezia lui Ilie Marinescu nu merită a fi dată uitării. Dacă „peste toate se aşterne,/ Tãcerea albã care cerne” („Anotimpuri”), în poemele sale „se naşte înc-o primãvarã” („Anotimpuri”) şi trăieşte speranţa. De aceea, nu ne rămâne decât să îi citim „Meditaţiile poetice” şi să îi urmăm îndemnul: „Curcubeul priviţi, are aceeaşi cununã,/ De ne naştem în locuri diferite sub Soare.” („Apel către raţiune”) Indiferent unde ne aflăm pe Terra, vom fi îmbogăţiţi sufleteşte dacă vom contempla culorile curcubeului poetic creat de Ilie Marinescu.
