România este una dintre cele mai vitregite ţări din Europa, iar românii – alături de albanezi – cei mai amărâţi dintre europeni. Sărăcia relativă şi absolută, aflată într-o ofensivă neîmblânzită, face din viaţă un calvar pentru mai bine de jumătate din populaţie. Şi, dacă bătrânii, şomerii şi tinerii trăiesc – prin însăşi logica deformată a reformei – la limita mizeriei, iar extrem de mulţi chiar sub ea, nici cei care au un loc de muncă nu o duc mai bine. Diferenţele dintre ei şi şomeri, de pildă, s-au estompat de-a lungul timpului, devenind minore. Într-o tranziţie buimacă şi leneşă, care nu ştie încă bine pe ce drum să o apuce şi nici ce o aşteaptă la capătul ei, munca este şi ea, de cele mai multe ori, ge­neratoare de sărăcie. Demoralizarea românilor este cu atât mai mare, cu cât privaţiunile pe care trebuie să le îndure par fără sfârşit. Într-un asemenea moment, când iarna care se apropie nu anunţă nimic bun, ba dimpotrivă, iată că premierul Adrian Năstase lansează Planul National Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale.
Denumire pretenţioasă, ca şi obiectivele lui. Este suficient să le enumerăm telegrafic pentru a cădea de acord asupra acestui lucru: lichidarea sărăciei extreme, absorbţia sărăciei persoanelor active, corecţia dezechilibrelor în sistemul de pensii, diminuarea impactului social al restructurării economice, îmbunătăţirea accesului la serviciile sociale publice – sănătate, învăţământ, asistenţă socială -, reglementarea problemei copiilor abandonaţi şi a copiilor străzii etc. Pe scurt, toate pro­blemele sociale ignorate şi agravate pe parcursul anilor sunt puse acum pe rol de Guvernul Năstase. Marea problemă a acestui plan constă însă în sursele lui de finanţare. Fiecare dintre acţiunile enunţate costă bani, şi încă bani mulţi, iar puterea economică şi financiară a României este cel puţin precară. De fapt, din punct de vedere economic, suntem o ţară subdezvoltată, vulnerabilă la orice şoc intern sau extern. Or, soluţiile de finanţare avansate de mentorii noului plan sunt subţiri şi nesigure. Ele se bazează, în primul rând, pe creşterea cheltuielilor sociale publice, deci pe seama bugetului, iar în al doilea rând, pe atragerea unor ajutoare externe suplimentare. Dar, de 13 ani, bugetul n-a ajuns să acopere niciodată nevoile exprese ale vreunui sector de activitate. De unde, atunci, fondurile necesare combaterii pe scara largă a sărăciei? Cât de realiste şi de serioase sunt, aşadar, angajamentele guvernării pesediste? Greu de spus. Ar mai exista o sursă de finanţare pe care Puterea o trece discret sub tăcere. Pentru că este cea mai rea dintre toate. Ea constă în redistribuirea sărăciei, luându-se prin taxe şi impozite sporite de la cei care au puţin pentru a da şi celor care nu au deloc. Este vorba de clasica tehnică a supravieţuirii la marginea sărăciei, ţinând reforma în stand-by din motive electorale, politica în care PSD şi-a arătat până acum măiestria. Dacă aşa înţelege şi acum partidul de guvernământ să facă protecţie socială, înseamnă că, în loc de combaterea sărăciei, li se mai serveşte românilor o porţie de iluzii.

Cristian Antonescu