LUPU20Octavian20-20IMPRESII20DE20CALATORIE20DIN20GERMANIA20320-20IMPRESII20IN20STIL20GOTIC20DIN20BADEN-BADENIMPRESII ÎN STIL GOTIC DIN BADEN-BADEN

Impresii generale

Când scriu aceste rânduri am impresia că retrăiesc din nou perioada scurtă de timp pe care am petrecut-o în Germania, în localitatea Baden-Baden, însă mai ales am simţământul unui „deja-vu” al unor peisaje pe care cumva le ştiam dinainte de a fi mers prin acele locuri. Într-un fel rezonanţa pe care am avut-o la evenimente petrecute în urmă cu mai multe decade în acea regiune, precum şi percepţia aparte asupra trăsăturilor ce definesc naţiunea germană, m-au determinat în cele din urmă să îndrăgesc acel colţ de lume şi să port cu mine ca o realitate vie tot ceea ce am putut observa şi simţi în modul cel mai direct.

Exprim aceste simţăminte într-un mod mult mai profund decât atunci când în grabă mi-am strâns bagajele pentru a merge la gară şi a reveni în România. La acea dată pot spune că nu am avut nici un fel de sentiment de părere de rău că plec, ba dimpotrivă, am avut senzaţia că voi părăsi un spaţiu apăsător pentru un străin nefamiliarizat nici cu clima şi nici cu temperamentul locuitorilor regiunii. Însă prin această alchimie a rememorării, îmi dau seama că aş fi dorit foarte mult să mai fi rămas în acele locuri şi să fii explorat mai în adâncime trăsăturile spiritului german şi farmecul naturii în care acesta s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor.

Dialog tipic german la micul dejun

Însă lăsând la o parte toate aceste impresii generale, voi reveni la redarea uneia dintre cele mai nostime întâmplări trăite în perioada de o săptămână cât am stat în localitatea Baden-Baden. Cele ce vor fi relatate s-au petrecut la restaurantul hotelului unde eram cazat în prima dimineaţă când am mers la micul dejun.

Astfel, am coborât la primele ore ale dimineţii, mai precis în jurul orei şapte, şi am intrat în restaurantul hotelului, unde mi-am luat cuminte farfuria pentru a o umple cu tot felul de sortimente oferite pentru micul dejun. Am remarcat cu bucurie diversitatea de specialităţi bine aşezate, gătite exemplar şi ordonate aşa cum nu am mai văzut decât în Austria.

După ce am selectat ceea ce mi s-a părut că mi se potriveşte mai bine, am aşezat respectiva farfurie pe o masă liberă, pe care se aflau mai multe ceşti de porţelan de mărime medie aşezate cu gura în jos pe nişte farfurioare din acelaşi material. Fiindcă doream să îmi pregătesc o cană de ceai, am luat una dintre aceste ceşti şi am plecat în căutare ceaiului şi a apei clocotite necesare preparării.

Însă imediat, nici eu nu ştiu de unde, a apărut o fraulein ce se ocupa de servirea micului dejun şi m-a întrebat:

– Ce doriţi să serviţi domnule?

– Nişte ceai, bineînţeles, fiind surprins de privirea ei mirată.

– Ei bine, nu puteţi servi ceai cu această ceaşcă, şi spunând acest lucru îmi luă fără alte comentarii ceaşca şi farfuria din mână. Pentru ceai se folosesc doar aceste căni şi îmi indică un loc unde era aşezate mai multe pahare de sticlă, fiecare având o toartă destul de mare.

Nu am mai zis nimic, ci m-am conformat regulii prezentate atât de calm şi de strict, astfel că am luat un pahar din locul indicat şi am preparat ceaiul în el. Mai târziu, am dorit să servesc şi nişte suc de fructe. Având lecţia învăţată că numai pentru cafea se folosesc ceştile de pe masă şi fără să mă mai gândesc că ar putea exista vreun alt gen de pahar, am luat o cană de sticlă folosită pentru ceai şi m-am îndreptat către recipientele ce conţineau sucuri de fructe.

De niciunde, aceeaşi fraulein a apărut înainte de a schiţa prima mişcare de umplere a cănii şi imediat mi-a zis:

– Nu puteţi să serviţi suc în pahare de ceai!

– Bine, dar atunci în ce pahare se poate servi? am răspuns nedumerit.

Mi-a arătat un alt loc unde erau aşezate mai multe pahare de sticlă, dar fără toartă. Am înţeles lecţia, am pus paharul de ceai înapoi şi sub privirile atente ale doamnei în cauză, mi-am umplut un pahar de suc folosind recipientul adecvat.

A doua zi, ştiind lecţia, am mers să îmi iau ceai, dar în locul pe care mi-l arătase cu o zi înainte nu mai erau pahare de sticlă cu toartă, ci fără toartă, însă de un alt tip decât cel folosit pentru a fi servit sucul. Neavând de ales, mi-am preparat ceaiul în acel pahar, însă de îndată ce am ajuns la masă, doamna Fraulein a apărut lângă mine:

– Pentru ceai se folosesc paharele cu toartă, îmi spuse pe o notă severă şi dezaprobatoare.

– Bine, dar la locul indicat ieri de către dumneavoastră am găsit numai pahare de felul acesta, i-am răspuns imediat.

– Imposibil, mi-a zis pe un ton ce nu admitea replică şi îmi arătă un alt loc unde, într-adevăr se aflau paharele de ceai. Paharul pe care l-aţi folosit este pentru cafe express de la automat.

Am vrut să îi spun că nu aşa stăteau de fapt lucrurile, dar mi-am dat seama că ar fi fost în zadar să o conving altfel. În final, a treia zi mi-am luat paharul de ceai de unde trebuia, cel de suc de la locul său, iar după aceea doamna Fraulein a apărut având în sfârşit o notă zâmbitoare şi îmi spuse satisfăcută:

– Este totul în regulă domnule? Mai doriţi ceva?

Abia atunci mi-am dat seama cât de multă bucurie i-am adus prin faptul că încă un “barbar” învăţase normele elementare ale civilizaţiei. Şi în plus mi-am dat seama cât de importante sunt detaliile pentru naţiunea germană.

Cu funicularul pe colina zeului Merkur

În altă zi am avut ocazia să folosesc un funicular ce te urca mai multe sute de metri înălţime prin tractarea unui vagonet uriaş, similar unei telecabine ca dimensiune, diferenţa principală fiind doar mijlocul de propulsie prin tragere cu un troliu dispus între şine. De fapt, ingeniozitatea folosirii acestui mijloc de locomoţie era dată de panta deosebit de abruptă similară ca dimensiune şi dificultate cu cea traversată de telecabina de urcare pe colina Tâmpa din Braşov.

Însă acest funicular nu era deservit de vreun personal angajat, ci intrarea se făcea prin cumpărarea de la un automat electronic a unui bilet, ce era ulterior scanat înainte de intrarea în coridorul de acces la funicular. După ce treceai de punctul de scanare şi ţi se permitea accesul, urcai pe un culoar până la rampa de legătură cu platforma funicularului, unde te puteai îmbarca, dacă acesta era prezent în staţie. Când nu mai venea nici o altă persoană, cineva dintre cei prezenţi apăsa pe butonul de plecare şi imediat se auzea o voce de avertizare în limba germană, se închideau uşile, iar funicularul se punea în mişcare.

Senzaţia experimentată era deosebit de interesantă, fiind generată pe de o parte de deplasarea pe şine ce îţi dădeau impresia de tren aflat în mişcare, iar pe de altă parte de tractarea incredibilă sfidând aproape legile gravitaţiei ce te făcea să te gândeşti la un fel de telecabină atârnată de capătul unui troliu nu prea gros, însă incredibil de rezistent. De curiozitate, m-am uitat pe plăcuţele ce dădeau diferite indicaţii, dispuse în interiorul cabinei, şi am descoperit că data de fabricaţie era undeva în decada anilor ’70, mai precis în urmă cu patruzeci de ani. Aceeaşi constatare am făcut-o şi la hotel cu privire la ascensorul utilizat în clădire, de fapt şi el fiind tot un fel de funicular, însă tractat pe verticală.

Privind către punctul de sosire din vârf, am observat cum panta devenea tot mai abruptă, întrebându-mă dacă nu cumva vom ajunge să urcăm pe verticală din cauza înclinării tot mai pronunţate a cabinei pe roţi în care eram. În plus, atârnarea de un cablu ce nu mi se părea mai gros de doi centimetri în diametru, te determina să te întrebi involuntar dacă acesta va rezista la o aşa de mare tensiune. Cel mai interesant a fost momentul în care şina s-a bifurcat şi am putut observa cabina de coborâre trecând pe lângă noi, pentru ca ulterior aceasta să se înscrie pe şina unică pe care urcasem.

Aici era partea cea mai interesantă şi anume că de fapt era o singură şină de sus şi până jos, însă existau două bifurcaţii, ce permiteau trecerea şi revenirea la două linii, unde în mod automat prin intermediul unui ingenios sistem mecanic de comutare, cele două cabine, una în urcare, iar alta în coborâre, treceau una pe lângă alta, fiind tractate distinct de către două trolii de oţel monolit, adică realizat prin tragere directă din laminor şi nu prin torsadare de fire de oţel. Dar ajunge cu atâtea detalii tehnice, fiindcă în fond nemţii sunt cei mai buni mecanici din lume!

Din vârf peisajul se deschidea maiestuos spre toate zările oferind privirii nenumărate locuri impresionante şi detalii de neuitat. Vântul puternic de pe culme şi turnul semeţ dispus pe cea mai înaltă cotă având o vechime de cel puţin o sută de ani, îmi sugerau atmosfera unei alte epoci de mult apuse, mai precis perioada romantică a secolului al XIX-lea, când cu siguranţă în acel loc funcţiona un punct de observare către câmpia Rinului spre Franţa la apus şi spre răsărit către alte landuri învecinate. Peisajul variat amintea de “măgurile” din podişul Transilvan sau din zonele subcarpatice din ţara noastră, iar câmpia Rinului semăna foarte mult cu cea a Tisei, ce se poate observa dinspre partea de nord-vest a munţilor Apuseni. Prin urmare, decorul oarecum familiar, însă altfel dispus, mi-a creat o bucurie a regăsirii formelor de relief cunoscute din copilăria mea sau observate în diferitele călătorii prin ţară.

Cred că într-un fel, spaţiul românesc m-a urmărit pe toată durata călătoriei, conferindu-mi o senzaţie de siguranţă într-o ţară străină, aflată la mii de kilometri distanţă. Să fie oare matricea tainică pe care o primeşti prin naştere şi educaţie, mai ales în primii ani de viaţă, din partea culturii în mijlocul căreia ai apărut? Nu aş putea spune, însă pe măsură ce trece timpul constat că întregul univers începe să capete culorile spaţiului românesc pe care sub o formă sau alta l-am îndrăgit atât de mult. Dacă ar fi existat şi spiritul deschis al românilor, atunci aş fi putut spune că mă aflu chiar acasă, iar dacă limba noastră aş fi putut să o aud mai des, atunci cu siguranţă m-aş fi gândit că spaţiul românesc s-a întins şi peste acel colţ de lume.

Revenind la relatarea mea, pot spune că întoarcerea cu funicularul a fost la fel de spectaculoasă ca şi urcarea însă totul fiind dispus acum cu susul în jos, tractarea fiind înlocuită cu frânarea. Privind frunzele ruginii căzute peste tot locul sub copaci înalţi de stejar, brazi nefiind prin acele locuri, am retrăit clipele când mă plimbam, copil fiind, pe Valea Cetăţii în Braşov, pe Dealul Melcilor sau pe aleile de la poalele Tâmpei. Aveam impresia că sunt un elev de liceu străbătând după ore acele alei sau chiar poteci de munte, iar alteori de student la universitatea de pe Dealul Cetăţuii, unde atât de mult mi-aş fi dorit să îmi petrec anii de facultate. Poate apartenenţa pentru câteva sute de ani la spaţiul gotic a Transilvaniei mai ales în anumite regiuni incluzând Braşovul, au făcut să îmi renască astfel de impresii în suflet. Însă oricum, nu am putut privi Germania altfel decât prin ochii unui român. Dar despre alte impresii voi vorbi în episodul următor.