Asta e!

Primăvara anului 2010, îmi va rămâne imprimată în suflet, ca un punct de reper fierbinte şi rece în acelaşi timp, care îmi va aminti mereu de cacialmaua în care am intrat, lăsându-mă amăgit de vraja dulce dar târzie, a fericirii cupidoniene transmise telefonic, cu voce de sirenă. Evident, era mult mai sănătos pentru mine, dacă săgeata acestui frumos şi delicat îngeraş mi se înplânta în altă parte, decât în clasicul loc din piept. Pentru aceasta, îi reproşez instinctului meu că nu m-a ajutat tocmai atunci când credeam că sunt foarte stăpân pe situaţie: Uneori, dragostea ne orbeşte, iar dacă totuşi deschidem ochii, poate fi prea târziu, pentru că deja am călcat în…“ceva”!   Mie, mi-a fost destinat ceva, cu totul special şi vei afla despre asta, citind această nuvelă: Ce să faci, ăştia suntem noi, voi, ei…oamenii! (Autorul)

Creanga de magnolie

Aparatul GPS, mă anunţa tot mai des de schimbări de benzi şi direcţii. Până acum mersesem mai mult în linie dreaptă, fără să mă abat de la direcţie iar aparatul vorbise mai puţin: Acum eram în alertă, pentru că Chicago era aroape, iar autostrada era ba suspedtată, ba se ramifica la stânga sau la dreapta, iar el mă dirija pe direcţia şi banda corectă: Fără acest util dar guraliv aparat, m-aş fi descurcat cu greu, în acest păienjeniş de străzi, din apropierea marelui oraş. Nu era trafic intens, la ora acea, târzie: La un pod, am oprit câteva minute şi am sunat-o din pe Otilia: Eram tot mai aproape de ea. Parcă-i simţeam răsuflarea!

 

Am rămas surprins că nu mai răspundea ea ci, robotul telefonului: Am tot insistat, minute bune, dar acelaşi robot îmi cerea mereu să las mesaj! Am realizat că, probabil se culcase fiind obosită şi nu mai auzea telefonul: O nelinişte mă apăsa totuşi: Totul fusese Okay până acum şi dintr-o dată… nici un răspuns!

 

Intrasem în Chicago: Intortocheate mai erau străzile acestui oraş în zona unde locuia Otilia: Era miezul nopţii, nu circulau decât puţine maşini pe străzi, încă se vedeau grămezi de zăpadă pe marginea drumului şi ochiuri de ghiaţă rămase ici şi colo. Treceam printr-o zonă cu blocuri de locuinţe aproape identice, construite din cărămidă roşie, înconjurate de pomi înalţi şi golaşi, acoperiţi cu o chiciură de ghiaţă, ce strălucea pal în iluminatul public, al nopţii: Priveam cu atenţie în jur şi mă miram de liniştea acestui mare oraş, acoperit de o ceaţă densă, rece şi umedă, ce îngheţase chiar şi pe ştergătoarele maşinii: Totul părea cufundat în linişte şi lumină dar era şi frig, aşa cum îmi spusese Otilia: Părea că Chicago nu era un oraş prea primitor la acea oră târzie din noapte: Conduceam încet, cu grijă, privind din când în când ecranul GPS-ului care, arăta că mai aveam doar câteva minute până la destinaţie: In apropierea unui colţ de stradă, aparatul mă anunţa sobru că după o sută de metri, am ajuns la destinaţie! Am încetinit şi căutam atent cu privirea numărul clădirii în care locuia Otilia: Nu mi-a fost greu să-l descopăr, pentru că, era scris mare pe o clădire cu patru etaje, construită din cărămidă roşie, cu ferestre mici şi o singură intrare la stradă, aşa cum îmi spusese ea.

 

Am oprit în stradă, orientând maşina cu faţa spre clădire încât, să pot vedea intrarea blocului şi fereastra Otiliei, de la etajul trei: Voiam să-i fac o surpriză, pentru că ea nu avea de unde să ştie că, eu ajunsesem deja, la uşa ei: Am rămas în maşină, întins câteva minute, ca să mă relaxez puţin, apoi, am sunat-o din nou, la telefon: Nu răspundea nici de data aceasta! Acelaşi robot, continua să-mi ceară, să las mesaj: Ce mesaj puteam să-i las acolo, în faţa uşii? Mă gândeam că doarme şi am început să mă pregătesc de întâlnire! La geamul ei, se vedea o lumină slabă, dar nici o mişcare, semn că dormea liniştită, crezând că nu voi ajunge acolo, aşa de repede. M-am dat jos din maşină şi am început să mă uit cu atenţie la maşinile parcate în jur: Erau mai multe maşini parcate acolo, dar, eu căutam cu privirea, maşina Otiliei, de culoare albastru, metalizat. Am observat imediat maşina, acoperită cu un strat gros de zăpadă, semn că nu mai fusese folosită, de multă vreme: Deci, Otilia era acasă şi mă aştepta!

 

Mă cuprinsese frigul şi am intrat din nou în maşină, să mă aranjez puţin şi să mă barbieresc, ca să arăt ceva mai bine, după atâtea ore de condus. M-am barbierit în câteva minute, folosind aparatul electric, pe care îl aveam în bordul maşinii. Aranjat şi parfumat, am ieşit din nou afară, mă simţeam bine, îmi trecuse oboseala dar, eram puţin stingherit şi ezitam să-mi deranjez iubita, care tocmai, se odihnea! In sfârşit, m-am hotărât să trec strada şi am încercat uşa, de la intrarea blocului: Era încuiată! M-am întors la maşină: Trecuse de mijlocul nopţii, nu se vedea ţepenie de om în jur, era linişte deplină şi nu aveam cum să o strig pe Otilia, ca s-o anunţ că am sosit şi să-mi deschidă uşa. Am început din nou să o sun la telefon, dar, răspundea numai, robotul: Eram încurcat: Priveam tot timpul la geamul ei şi la uşa blocului: Incepusem să-mi pun întrebări! La un moment dat, din bloc a ieşit un bărbat de vârstă mijlocie, care a trântit uşa după el. După cum era îmbrăcat, părea a fi un român: Am traversat imediat strada până la el şi l-am întrebat, în engleză, dacă vorbea româneşte!

– Nu vorbesc româneşte, mi-a răspuns el surprins, plecând mai departe.

– Mulţumesc, noapte bună! I-am răspuns mirat şi m-am întors în maşină, continuând să o sun pe Otilia, dar fără nici un răspuns!

 

În timp ce eram pe gânduri, am auzit sirenele salvării şi poliţiei apropiindu-se în mare viteză pe stradă, într-o gălăgie infernală: S-au oprit chiar în faţa blocului Otiliei, apoi, doi brancardieri cu targa, urmaţi de doi poliţişti, au intrat rapid în bloc. Am coborât şi eu din maşină şi încet, m-am apropiat de intrarea blocului, rămânând totuşi afară, ca să văd ce se întâmplă: Câteva minute mai târziu, a trebuit să mă dau la o parte, ca să fac loc celor doi brancardieri care ieşeau încet, cu targa pe uşa blocului. Priveam mirat la ei: Pe targă se afla un corp acoperit cu o pânză, dar după cum se mişcau ei de încet, era clar că nu se mai putea face nimic pentru bolnavul respectiv: Probabil acesta murise, demult!

 

Când s-au oprit lângă ambulanţă, m-am apropiat de ei şi i-am rugat să-mi spună cine era pe targă. Văzându-mă în uniformă şi înarmat, crezând că sunt un poliţist în timpul serviciului de noapte, mi-au răspuns imediat:

– E un „dublu”, a zis unul dintre ei:

– Femeie şi bărbat! A mormăit celălalt: Noi credem că e decedat de două ore: Ne-au anunţat vecinii abia acum: A făcut infarct vorbind cu cineva la telefon: Aşa l-am găsit noi, a mai precizat el.

– O cunoşti cumva? M-a întrebat el.

– Nu ştiu, nu cred, am răspuns eu surprins apoi brusc, mi-am amintit de poza Otiliei, pe care o aveam în buzunarul de la piept şi am scos-o imediat:

– Este cumva femeia aceasta? I-am întrebat eu, arătându-le fotografia.

Unul dintre ei a luat fotografia, s-a întors spre lumina ce venea dinspre stradă, uitându-se lung şi cu atenţie la ea: Aşteptam cu emoţie părerea lor! După câteva momente, unul zice:

– Nici pomeneală domnule: Nu e ea! Uite dacă vrei, te poţi convinge singur; vino şi uită-te, mi-a zis el, ridicând încet pânza de pe cadavru, ca să-i pot vedea şi eu faţa!

 

M-am apropiat curios: Pe targă, era un bărbat bătrân, chel, cu faţa fardată, buzele roşii, cu cercei şi mărgele roşii la gât, Mi-am dat seama imediat, că era cadavrul unei persoane bisexuale şi dezgustat, le-am multumit celor doi brancardieri, apoi m-am întors să plec:

– Ia uitaţi-vă aici, zice unul dintre ei, dezvelind mai bine cadavrul: Tipul ăsta şi-a luat şi câinele cu el!

Curios, am întors capul să văd despre ce era vorba şi m-am apropiat din nou de targă: Am rămas uimit, văzând în mâna încleştată a mortului, un căţeluş dalmaţian de pluş având la gât, o inimioară roşie pe care scria “JOHN”!

Nu-mi venea să cred ochilor: Era clar că era scrisul meu: Deci acesta sau aceasta, era Otilia?

 

Bulversat, fără să mai scot un cuvânt, m-am îndreptat încet spre maşină, în timp ce, din uşa blocului, cineva m-a strigat:

– Numai o secundă, domnule Ofiţer!

Mă întorc moale din nou: De această dată, unul dintre cei doi poliţişti venea agale, spre mine:

– Eşti de serviciu pe aici? Mă întrebă el cercetându-mă cu atenţie de sus şi până jos oprindu-şi privirea mirat, pe pistolul meu.

– Nu, dar căutam persoana asta, îi zic eu, arătându-i şi lui fotografia Otiliei.

Poliţistul, uitându-se ferm la mine, a luat cu un gest profesional poza din mâna mea şi a privit-o atent câteva secunde apoi, dintr-o dată, faţa i s-a luminat:

– Te pot ajuta prietene, mi-a zis el, vesel. Poţi găsi această persoană astăzi, la primăria oraşului Chicago, pe la ora zece: Este Ofelia, o angajată la Primărie şi o persoană foarte bine cunoscută pe aici: N-o cunoşti?

– Nu, domnule Ofiţer, eu tocmai am sosit din California şi am să-i transmit ceva de la un prieten din Hayward, i-am răspuns eu obosit, de parcă toate relele din lumea asta, mi se spărseseră mie în cap, în noaptea aceea!

– Ai unde să dormi? Dacă vrei, poţi să te odihneşti câteva ore la noi la secţie, ce zici?

– Nu mulţumesc domnule Ofiţer, am destul loc în maşina mea, i-am răspuns eu, arătându-i pe Montero, peste drum.

– Cum vrei tu, dar odihneşte-te prietene, că arăţi destul de rău, a mai zis el, apoi ne-am salutat.

 

Au plecat imediat cu toţii, în sunetul asurzitor al sirenelor, aşa cum veniseră, iar eu m-am întors la mşină şi întins pe scaun, am început să-mi adun gândurile, dar nu ştiam cum şi de unde, să încep: Toate erau de-a valma în capul meu! Am încercat cât mai calm, să judec situaţia în care eram, gândindu-mă cu ciudă şi neputinţă, cât de naiv am fost să mă las dus de nas şi înşelat în sentimentele mele sincere, ca un tânăr prostuţ şi începător. Unde mi-a fost raţiunea? De ce eu? Care este adevărul? Cu un gest reflex, am apucat nervos aparatul GPS, de parcă el era vinovat de tot necazul meu: L-am aşezat totuşi calm la loc. Trecuse de ora patru dimineaţa şi încet, în jurul meu maşinile începeau să plece una câte una: Oamenii plecau fiecare la treburile lor.

 

Epuizat fizic şi moral, am rămas întins în maşină să mă odihnesc şi acoperit cu pătura peste cap, am dormit vreo două ore, dar m-a trezit frigul, pentru că în maşină se răcise, iar pătura mea, nu era plapumă! Am ieşit afară, mă cam durea spatele din cauza scaunului şi am început să alerg pe loc, cu genunchii sus, ca să-mi revin şi să mă încălzesc: Minute în şir am tot privit la geamul de la etajul trei, unde locuise Otilia. Imi treceau prin minte toate întâmplările trăite din momentul când auzisem pentru prima dată la telefon vocea fermecătoare a acestei persoane: Mă întrebam mereu, de ce m-a ales pe mine, pentru un asemenea experiment? Imi spusese oare, numele ei real? De ce nu mi-a spus nimic despre starea ei? Ce intenţiona să facă cu mine, dacă ne întâlneam, faţă în faţă?

 

In mintea mea era o brambureală de nedescris şi nu reuşeam să fac ordine în gândurile care mă copleşeau: Revedeam imaginile din frumoasa Californie, cu iarba verde şi pomii înfloriţi pe care-i lăsasem acolo, dar îmi apărea şi imaginea chipului hidos de pe targă, ţinând în mînă căţeluşul dalmaţian, primit în dar de la mine! Aici, am găsit frig, gheaţă şi moarte! Nu mai avea rost să rămân nici un minut în acest loc, ce mi se părea complet rece şi neprimitor! In mintea mea, persista imaginea acelui cadavru, în timp ce, parcă auzeam vorbele Otiliei, iar sunetul vocii ei îmi vibra încă în conştiinţă: Mă sprijinise moral în zilele grele din timpul procesului de divorţ, mă alintase cu vorbe dulci de îndrăgostită şi reuşise să mă facă să cred că mi se întâmpla un lucru foarte frumos şi că eram, pe drumul bun de refacere, al vieţii mele: Simţeam că totul s-a năruit, nu mai era nimic ce m-ar mai fi putut reţine acolo, sufla un vânt rece prin mintea mea, aşa că m-am hotărât să mă întorc imediat, în California! Aveam la mine creanga de magnolie cu florile încă nedesfăcute, pe care o luasem din Hayward pentru ea: Trebuia să-i las undeva această creangă de magnolie, pentru că-i aparţinea. I-o promisesem!

 

Mi-am amintit de mica biserică românească, două străzi mai deperte de aici, unde, după cum spunea ea, mergea în fiecare duminică să se roage în genunchi pe prinuţa ei!

Era miercuri dimineaţa şi mă gândeam că biserica era închisă oricum, dar voi trece pe acolo să las magnoliile măcar la uşa bisericii, înainte de a mă întoarce, în California. In câteva minute am ajuns la mica biserică: Era închisă, aşa cum am bănuit: Mă pregăteam să pun jos în faţa uşii, creanga de magnolie când, o bătrânică, s-a apropiat încet de mine şi mi s-a adresat în româneşte:

– Bună dimineaţa, doriţi să intraţi?

– Bună dimineaţa, doamnă: Da, aş dori, i-am răspuns eu, surprins!

 

M-am prezentat şi am aflat că ea era doamna Maria şi se îngrijea de biserică, venind aici, în fiecare dimineaţă. Bătrâna, a descuiat apoi cu grijă uşa bisericii, lăsându-mă pe mine să intru primul. De cum am păşit înăuntru, am simţit un puternic miros de tămâie şi vopsea de ulei: Uitându-mă cu atenţie în jur, am observat imediat perinuţa mică, de culoare maro, într-un colţ, aproape de altar: M-am apropiat încet şi aplecându-mă, am pus creanga de magnolie pe ea.

– Ai auzit că a murit Otilia? M-a întrebat brusc bătrâna, văzându-mi gestul.

– Da doamnă, i-am răspuns eu încet.

– Ai cunoscut-o?

– Nu doamnă, i-am răspuns, privind undeva sus pe pereţii pictaţi de curând.

– Eu o să fac puţină curăţenie şi să aranjez scaunele în biserică, pentru că duminică, o să fie o slujbă de pomenire pentru ea şi cred că o să fie multă lume. Dumnezeu să o ierte, a mai zis ea.

– Să o ierte Dumnezeu; dumneata ai cunoscut-o pe Otilia? Am întrebat-o curios:

– Sigur domnule dragă: O cunosc de mult şi stăm în acelaşi bloc, de peste zece ani: Ea are o poveste lungă şi tristă, cu o viaţă încărcată de durere! Dacă vrei, am să-ţi spun pe scurt, cam cea-ce ştiu despre ea.

 

Astfel, am aflat de la bătrână că Otilia era originară din Ardeal, dintr-o comună din partea de nord a Braşovului şi se născuse cu o malformaţie genitală: Părinţii ei n-au dat mare importanţă acestui lucru la vremea aceea, le era ruşine şi se fereau să spună, chiar cunoscuţilor apropiaţi, că fata lor era de fapt şi băiat! Otilia a crescut retrasă, singuratecă şi a absolvit liceul la Braşov, cu rezultate remercabile: Fusese însă, foarte mult marginalizată de colegii şi colegele ei, care nu o înţelegeau! Prin anul 1970 a fugit din România, trecând graniţa în Yugoslavia: Stătuse acolo câteva luni într-un lagăr de refugiaţi, apoi a reuşit să ajungă în America. Aici, a lucrat din greu tot felul de munci, chiar şi în construcţii, câştigând puţin, dar plătindu-şi onest chiria şi traiul de zi cu zi: Ii era greu să se mai întoarcă în România: Visul ei era ca aici în America, să se opereze de sex şi să rămână doar femeie, cu toate că, partea bărbătească, îi era mai bine dezvoltată! Din păcate, nu a găsit nici un sponsor care să suporte atunci, costul foarte ridicat, al acestei operaţii!

Prin trecerea timpului, cele două sexe s-au maturizat, începând între ele, o luptă internă dură, pentru supremaţie, în corpul care părea, prea strâmt: Câştigau pe rând, când sexul femeiesc, când bărbătesc: Datorită acestei permanente lupte interne, tensiunea ei arterială era foarte mare: Avusese şi un infarct, din care scăpase cu mult nororc, pentru că, doamna Maria, chemase atunci urgent ambulanţa, care a sosit la timp! Se retrăsese în singurătate aici în Chicago şi era în legătură cu unii cunoscuţi, numai prin telefon: Era practic, un bărbat hidos, dar cu o voce fermecătoare de femeie, care atrăgea uşor orice bărbat, doar vorbind cu el, la telefon! Venea de mult timp la această biserică, unde, nu vorbea cu nimeni: O duminică venea îmbrăcată femeie, iar următoarea, îmbrăcată bărbat: Doar când venea îmbrăcată femeie, Otilia îngenunchea pe perinuţă şi se ruga: Numai preotul, ştia câte ceva, despre starea ei.

 

Ascultam încremenit, în tăcere, vorbele bătrânei şi înţelegeam tot mai clar, situaţia prin care trecusem eu: Inţelegeam acum, de ce mi-a trimis fotografia altei femei şi dorinţa ei de a mă cunoaşte: Se îndrăgostise de mine cu adevărat, într-un gest suprem, de supravieţuire! Sărmana Otilie, făcuse infarct din cauza emoţiilor prin care trecea, în timp ce eu mă apropiam tot mai mult, de ea! In lupta ei cu sexul opus, bărbătesc, din corpul comun, inima a cedat. A vrut totuşi să-mi arate că ea era Otilia, ţinând încleştat în mână, pînă în ultima clipă de viaţă, căţeluşul dalmaţian de pluş primit în dar de la mine de Valentine Day!

 

Bătrâna ar fi dorit să afle mai multe despre mine, dar am fost zgârcit la vorbă: Eram prea întors pe dos, ca să mai pot spune ceva. Am privit încă o dată mica perinuţă şi creanga de magnolie, mi-am făcut cruce, am spus încet „Tatăl Nostru”, apoi m-am întors cu paşi rari, spre ieşirea din biserică:

– Dumnezeu să o ierte am murmurat.

– Dumnezeu să o ierte: Poate, vii la înmormântarea ei, a răspuns smerită, bătrâna.

– Regret doamnă, .dar nu pot veni: Voi fi plecat: Astăzi, mă întorc acasă, în California!

– Atunci, drum bun şi să ajungi cu bine acasă, mi-a urat bătrâna.

– Vă mulţumesc mult doamnă, vreţi să-mi daţi numărul dumneavoastră de telefon? Aş vrea să vă sun când ajung acasă: Poate-mi mai spuneţi câte ceva: Vă rog!

– Cu multă plăcere dragă, a răspuns ea dându-mi numărul.

Am ieşit din biserică încet, frământat de gânduri şi de multe alte întrebări, încă fără răspuns. Ajuns la maşină, m-am întors spre bătrâna care mă urmărea cu privirea şi i-am făcut cu mâna: Mi-a răspuns şi ea la fel!

 

Tulburat, am urcat la volan şi am condus pe străzi până la prima parcare, unde m-am oprit, ca să-mi aşez singur, în tăcere gândurile: Aveam multe de făcut, dar mai întâi trebuia să-l sun pe Marty managerul, ca să-mi reţină fostul meu apartament, apoi pe Gim, şeful meu! Doream să rămân să locuiesc acolo, în continuare, în acelaşi apartament şi să-mi continui activitatea la Gim:

L-am sunat mai întâi pe Gim, căruia i-am povestit pe scurt, tot ce păţisem şi că voiam să mă întorc imediat acolo în California şi să continui să lucrez la el.

– Imi pare foarte rău pentru ce ţi s-a întâmplat amice, dar aşa e viaţa: Vei trece tu şi peste asta: Cum ajungi aici, te poţi prezenta la lucru cănd doreşti. Cred că ai totuşi nevoie de o zi, două să-ţi revii John, ce zici, Okay?

– Okay, Gim: Mulţumesc: Te sun când ajung, i-am răspuns eu destul de resemnat:

– Okay, John, să conduci cu atenţie!

 

Câteva minute mai târziu, l-am sunat şi pe Marty, căruia i-am spus că găsisem ghiaţă şi frig pe unde am fost, că nu mi-a plăcut nimic şi intenţionam, să mă întorc: M-am ferit să-i spun adevăratul motiv. Il ştiam cam guraliv şi m-am abţinut!

– Aş vrea să locuiesc tot acolo, în acelaşi apartament, dacă nu l-ai închiriat altcuiva, l-am rugat eu.

– Okay John, nici o problemă, apartamentul este liber şi tocmai lucrez la el să-l mai modernizez puţin: Până te întorci, totul va fi gata vopsit şi ţi-am schimbat şi vana din baie: Ei ce zici?

– Mulţumesc Marty, este grozav!

– Da! Dar trebuie să-ţi spun că vei plăti cu 25 de dolari pe lună, mai mult la chirie, pentru că, aşa a hotărât proprietarul, a ţinut să precizeze el!

– Okay, Marty, aşa să fie: Mai am totuşi o întrebare: Luni când am plecat, am lăsat patul meu în dormitor, mai e acolo?

– E acolo John, o să-l găseşti sigur, m-a asigurat el, râzând!

– Mulţumesc mult. Marty.

– Nici o problemă John, întoarce-te! Condu cu mare grijă, Okay?

– Okay Marty, mulţumesc!

Am verificat apoi maşina, să văd dacă totul era în ordine cu roţile: Montero era ca de obicei, gata de drum! Am urcat la volan: Alţi treimii cinci sute de kilometri mă aşteptau pe drumul de întoarcere, spre California!

 

Când am plecat din Chicago era acelaşi frig, zăpadă şi o ceaţă densă de iarnă, prin care abia de se vedea puţin soarele. A trebuit să conduc încet, peste ochiurile de ghiaţă de pe străzi: Din nou, cu ajutorul GPS-ului am ieşit cu bine din oraş, intrând pe autostrada 10, spre sud. Undeva la marginea oraşului Chicago am oprit la o staţie de benzină, am mâncat ceva fără prea mult chef şi am reuşit să dorm în maşină, ceva mai mult de o oră, apoi am plecat la drum: Şoseaua devenea tot mai uscată şi am putut mări viteza. Ştiam că noua rută v-a fi mai uşoară, fără munţi şi zăpadă, dar mai lungă, şi trecea prin alte state, cu zone mari de deşert: Incepeam să închid astfel, un uriaş cerc oval în mijlocul Americii!

 

Am condus îndârjit, toată ziua şi noaptea următoare, dorind să ajung înapoi în California cât mai repede, cu putiinţă: Trecusem în viteză prin statele Ilinois, Missuri şi Oklahoma, oprind doar să-mi fac plinul rezervorului de benzină, luam o cafea cu mine şi plecam mai departe. Ne mai având cu cine să conversez, nu mă mai interesa nimic altceva, decât traficul ce era uneori foarte aglomerat, în apropierea marilor oraşe, pe lângă care treceam. Monotonia traficului în zonele pustii de deşert era obositoare, însă, cafeaua şi câte-o oprire scurtă, la margine de drum, sau la staţiile de benzină, mă readuceau din nou, pe linia de “plutire”! Am dormit puţin într-o staţie de benzină undeva în Texas apoi, am trecut în mare viteză prin deşertul de cuptor al Arizonei, ajungând la Los Angeles în sudul Californiei, sâmbătă pe la amiază: Ştiam că ar mai fi cam şase ore de condus până acasă însă ochii, începeau să mi se închidă fracţiuni de secundă, cu toată cafeaua pe care o băusem mai tot timpul drumului. Nu am rezistat prea mult şi la prima parcare de odihnă după ce am alimentat, m-am întins în maşină şi am adormit imediat.

 

Când m-am trezit, era spre seară, am mâncat repede un hamburger acolo în staţie, apoi, am pornit din nou la drum pe autostrada cinci nord, către San Francisco, în lumina tot mai slabă a soarelui, ce se apropia de asfiinţit: Curând, intram în noapte: Indicatoarele oraşelor se succedau unul după altul: Mă uitam mereu la ceas: Eram tot mai aproape de Hayward, dar rezistenţa mea fizică se apropia şi ea de limită şi simţeam din nou, că mi se închid ochii: Era aproape de miezul nopţii, când am intrat în Hayward, pe pe strada Grove Way, unde, locuiam de mai bine de cinci ani! Câteva minute mai târziu, robotul GPS-ului îmi spunea: „Ai ajuns la destinaţie!”. Bucuros, parcă trezit din altă lume, i-am răspuns aparatului:

– Mulţumesc amice!

 

Trecuse o săptămână de când am plecat şi iată-mă înapoi, în miez de noapte, frânt de obosit, dezamăgit, flămând şi nu prea mândru de isprava mea! Trecând prin parcarea prost luminată, am observat că din grămada de obiecte pe care le lăsasem la plecare, nu mai era nimic: Fuseseră acolo lucruri bune, iar acum îmi părea rău după unele dintre ele: Eram însă din nou acasă, întreg şi nevătămat: Acesta era cel mai important lucru şi nu-mi mai păsa, de nimic: Mulţumesc lui Dumnezeu pentru această grea încercare la care m-a supus!

 

Am parcat maşina la locul meu obişnuit, apoi, am încercat uşa apartamentului: Era descuiată! Când am intrat, înăuntru mirosea a vopsea, semn că Marty se ţinuse de cuvânt. Patul meu se afla tot acolo în mijlocul dormitorului unde îl lăsasem, dar era plin de pensule şi alte scule de-ale muncitorilor: Le-am dat pe toate jos şi m-am trântit pe pat, aşa îmbrăcat cum eram.

M-a trezit dimineaţa, zgomotul muncitorilor care intrau în apartament, să-şi termine treaba: S-au speriat zdravăn, găsindu-mă în pat. Când m-a văzut Marty, m-a întrebat surprins:

– Ai Ajuns deja?

– M-am întors dragă Marty, i-am răspuns eu cam amărât!

– Nu se poate! In şase zile? S-a mirat el, făcând ochii mari.

– Am fost până în Chicago, crede-mă, Marty: Vreau să-mi iau apartamentul înapoi, i-am răspuns eu, serios.

– Okay, John, uite cheile, cred că ai văzut apartamentul, arată bine, nu-i aşa?

 

Acum, aveam atâtea lucruri de rezolvat, în apartamentul proaspăt vopsit, dar aproape gol! Trecând pe lângă magnoliile înflorite, mi-am amintit de doamna Maria şi de telefonul ei: O clipă, am fost tentat să o sun aşa cum am stabilit dar m-am răzgândit: Ce rost avea să mai descoper morţii? Oricum, fusesem dat peste cap, iar acum trebuia să încerc să uit totul, sau cel puţin atât cât voi putea, pentru că întrebările mă vor chinui mult timp de acum în colo: Nu sunt judecătorul nimănui: De restul şi de toate, are grijă numai Dumnezeu, aşa că am iertat acea fiinţă. Acum, trebuia să încep să-mi reclădesc răbdarea şi sângele rece, de care aveam nevoie în activitatea mea zilnică: Dădusem un examen greu: Poate că l-am pierdut moral, dar cu siguranţă, l-am câştigat fizic! Mergeam acum încet, gânditor spre apartament şi m-am oprit câteva minute, la gardul de sârmă ce înconjoară bazinul de înot: In apa curată, se bălăceau raţele Bill şi Lili. Nu puteau fi altele: De cum m-a văzut, Lili s-a apropiat de gard ca să primească ceva de mâncare, dar, în dimineaţa aceea, nu mâncasem nici eu nimic! Nici cafea n-am reuşit să-mi fac, pentru că borcanul de cafea, era încă pe undeva prin maşină: Bufniţa lui Marty era tot acolo sus pe gard, dar nu mai speria pe nimeni: Doar vântul o mai mişca încet.

 

Răţoiul Bill, deşi fusese înfrânt de un adversar mai tânăr, continua să-şi păzească perechea, de parcă nimic nu i s-a întâmplat: Penele cam răvăşite, îi trădau însă bătrâneţea: Primele semne apăruseră şi la el: Ce primăvară nenorocită, aveam amândoi! Am intrat în apartament şi privind la pereţii goi, m-am aruncat cu ciudă pe pat şi câteva minute am rămas cu ochii închişi: Trebuia să încep totul de la capăt şi erau multe lucruri de făcut: Dar mai întâi trebuia să-mi descarc lucrurile din maşină: M-am ridicat încet, să ies afară în parcare când brusc, telefonul a început să sune: Cine să mă caute tocmai acum? Surprins, m-am întins din nou pe pat şi încercând să rămân calm, am răspuns:

– Alo!

Imediat mi-a răspuns o voce plăcută, şi liniştitoare de femeie: Era o doamnă din statul Arizona, care citise anunţul meu din ziarul românesc: Căuta şi ea un partener serios, pentru o relaţie serioasă: Mă întreba dacă eu eram persoana şi dacă anunţul meu mai era valabil, exprimându-şi dorinţa de a mă cunoaşte personal, cât mai repede posibil: Eram şi de vârste aprópiate: Imi cerea, să-i trimit o fotografie prin internet şi mă invita să o vizitez cât mai curând acasă la ea, in Arizona:

– Vino la mine cu avionul, cu maşina, cum vrei, pentru că numai aşa ne putem cunoaşte: Cred că eşti de acord, nu?

 

Răspundeam ca un robot la toate întrebările ei apoi, am lăsat-o să vorbească singură: In gură simţeam un gust amar otrăvitor: Oare ce-mi mai pregătea destinul? Nu mai aveam putere să-i răspund acestei femei: Telefonul mi-a căzut din mână şi nu l-am mai ridicat: Un somn profund m-a cuprins aproape instantaneu. M-am trezit târziu, buimăcit şi am privit afară, pe geam: Era noapte! Simţeam răcoarea nopţii intrând pe geamul deschis şi am căutat în jurul meu ceva să mă acopăr, dar n-am găsit nimic: Pătura şi celelalte lucruri, erau încă în maşina nedescărcată. Atunci, m-am întors pe cealaltă parte: Nu-mi mai păsa de nimeni şi nimic, voiam doar să adorm din nou: Aveam mare nevoie de un somn adânc odihnitor, din care să mă trezesc lucid şi pregătit poate, pentru un nou… început!

 

În loc de final

 

Deodată, îmi răsună puternic în urechi vocea stridentă a lui Gim la radio-telefon:

– Hei John, mă auzi? Mă auzi? Răspunde!

Deschid ochii: Imaginile îmi dispar din minte aproape instantaneu: Mă trezesc brusc la realitate. Sunt în parcul din Fremont!

– Te aud Gim: Ii răspund eu, ferm.

– Okay John: Camioanele sunt încărcate: Te rog să le escortezi la aceiaşi destinaţie, okay?

– Okay Gim, am plecat!

Astfel, revăd mereu filmul acestei aventuri, ori de câte ori închid ochii mai mult de câteva minute: E ca un coşmar dulce şi amar, cu toate incredientele posible! E însăşi viaţa: Asta e!

 

SFÂRŞIT

———————–

Ioan CÂRJA, (www.ioncarja.net), poet şi scriitor de limbă română stabilit in California, Statele Unite ale Americii. Născut în Bara, Timiş, România, la 9 decembrie 1945. A absolvit Liceul Coriolan Brediceanu, şcoala Profesională de Mecanici la Lugoj şi un curs de specializare în comert la Bucureşti. În SUA, a absolvit o şcoală IT şi cursurile de Justiţie Criminală şi Detectiv Particular ale Institutului Stratford din Washington. In 1972 a încercat să scape din România comunistă şi să plece în SUA dar a fost prins şi apoi încarcerat la Timişoara. Dorea să urmeze Dreptul în ţară dar a fost respins la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyiai” din Cluj-Napoca, neavând recomandare de la Partidul Comunist, el nefiind membru al acestuia! A fost implicat activ în toate evenimentele lunii decembrie 1989. Încă din acele zile, împreună cu Haralambie Ploscaru, Luminiţa Wallner-Bărbulescu şi Ion Mitroi, au pus bazele Partidului Naţional Liberal la Lugoj. L-a cunoscut pe Radu Câmpeanu cu care a colaborat la organizarea primelor alegeri libere în România. Evenimentele anului 1990 din Piaţa Universităţii în Bucureşti, l-au determinat din nou să plece din România. A primit o viză de la Ambasada SUA şi în septembrie 1990 a sosit în California. A rămas aici şi a absolvit o şcoală tehnică în domeniul computerelor. S-a întors în ţară în 1994 şi a editat la Lugoj ziarul „Vorba”. A revenit în California în 2005 şi a absolvit cursurile de Justiţie Criminală şi Detectiv Particular ale Institutului Stratford din Washington, schimbându-şi câmpul de activitate. Plăcerea pentru creaţie şi scris a avut-o dintotdeauna. Toate nuvelele sale sunt scrise cu o deosebită pasiune şi revarsă din plin, adrenalina cititorului! Alte nuvele: „Proteza dentară”, „În arşiţa primăverii timpurii”, „Fuga lui Hitler”, „America dolarului găurit”, „Coşmarul visului american”, „Cetăţenia unchiului Sam”. (George Roca, Rexlibris Media Group)