– Alo, alo, n-ați văzut un cal maro? Cum? Am înțeles eu bine? N-ați văzut niciun cal maro pe aici? A, da, vreți să știți de ce întreb? Uite-așa, pentru că fără știu cum, am intrat în povestea lui. Da, în povestea unui cal maro, care, când apare, când dispare și exact atunci când cred că ma aflu la un pas de el, că pot să îl ating, hocus-pocus, el s-a și făcut nevăzut. Să fie oare de la circ calul ăsta? Mă gândesc că o fi țâșnit din jobenul vreunui scamator și de acolo, cu un salt, a intrat direct în povestea mea, în timp ce eu credeam că lucrurile s-au petrecut taman pe dos, că eu am deschis ușa poveștii lui. 

Of, ce ți-e și cu poveștile astea…; unele sunt de viață, altele de dragoste, altele vin din viitor, mai sunt câte unele care au rămas agățate de tine din trecut și tot așa…, povești și iarăși povești. La unele te fac părtaș alții, în altele te vâri singur, iar apoi nu mai reușești să le dai de cap. Eu, de exemplu, am intrat în povestea cu calul maro. Și asta din cauză că aveam obiceiul să visez la cai verzi pe pereți. Ce să vă spun? Devenise deja obișnuință. Când ceva nu îmi era pe plac, deschideam cartea de povești: 

A fost odată ca niciodată … și, fără să bag de seamă, tot citind, caii verzi pe pereți mă luau cu ei în lumea viselor cu ochii deschiși. Iar eu îi urmăream și alunecam într-o altă poveste, apoi în alta și în alta și tot așa. Până la urmă, din poveste în poveste, m-am trezit în povestea cu calul maro. Frumos bidiviul ăsta, nimic de zis, fermecat chiar, zicea că fusese o mârțoagă, care după ce a hăpăit un făraș de jăratic, odată s-a opintit și s-a prefăcut în ditamai armăsarul. Ba, vă rog să mă credeți, avea și aripi și scotea flăcări pe nări. Cum să pot eu să țin pasul cu un armăsar care zboară? Am alergat eu ce am alergat, l-am strigat, v-am întrebat și pe voi dacă nu cumva l-ați văzut, dar degeaba! Să știți, câteodată, am impresia că îl zăresc, că vine în zbor la fereastra mea, dar cât ai clipi din ochi a și dispărut. Vedeți, nu am apucat nici măcar să îi aflu numele. Ce-i drept, nici el nu s-a recomandat. 

– Ce anume? Să îl ademenesc cu o bucată de zahăr? Credeți că o să se lase ispitit? Ia să încerc! Ce să mai încerc, că a făcut asta fata de colo, cu eșarfă roz cu buline albe. Uite-o cum stă cu mâna întinsă, ținând în palmă o bucată dulce. Și, stați puțin, pe cuvânt de onoare, calul maro a venit în zbor și a coborât lângă ea. Ia priviți-l, priviți-l numai! Mănâncă din mâna ei zahăr, iar ea îi mângâie coama, se suie în șa și pleacă amândoi. Ca să vezi! Calul maro trăia în povestea fetei cu eșarfa roz cu buline albe. Iar eu, convinsă ca este din povestea mea, alergam după o iluzie. Cât pe ce să pătrund în povestea altcuiva! 

– Nu mai spuneți! Nu doar mie mi se întâmplă asta? Dar ce, vi s-a întâmplat și vouă să vă descoperiți, pe neașteptate, în poveștile altora? Da?! Chiar așa ?! Te pomenești că, așa cum am făcut eu, ați dat și voi search după calul maro? Dacă nu vă cer prea mult, vă rog să îmi spuneți și mie când se afișează “Find”. Până atunci, eu sunt de părere că aș face mai bine să deschid un document nou. Sau, nu, decât un document nou, ia să deschid eu umbrela, că a început să plouă așa de puternic, încât mai că-mi vine să zic vorba aia englezească: “plouă cu câini și cu pisici”. Nu cu cai? Cu câini și cu pisici? Stați puțin, dacă așa stau lucrurile, dacă plouă cu câini și cu pisici, poate să mă lămurească și pe mine cineva, în al cui story am intrat? Că decât să mă trezesc din nou, într-o poveste care nu este a mea, mai bine închid umbrela și… Gata, am deschis radioul. Ce muzică de dans se aude! Am dansat de atâtea ori până acum, în ploaie! Hai să mai dansez încă o data. Ziceți voi că o să mă ude până la piele? Și ce dacă? Nu sunt decât niște stropi de apă! Voi v-ați gândit la câini și pisici? De ce? Că doar n-am zis vorba aia englezească, nu-i așa? 

Corina Diamanta Lupu 

10 mai 2019  București