Orchestra Simfonică Națională a României s-a aflat la începutul acestui an într-un turneu în SUA După concertul din East Lansing, Michigan domnul Măcelaru a avut amabilitatea oferirii unui interviu colegului nostru, Răzvan Dragomir.
Răzvan Dragomir: – Domnule Cristian Măcelaru, bine ați venit în Michigan. Ne bucurăm să vă avem aici în comunitatea Românească din Detroit și din Lansing. Cum vă simțiti, care sunt primele impresii pe care le aveți despre publicul din această seară?
Cristian Măcelaru: – Eu când am venit în America, inițial în anul 1997, am venit la școală în Michigan. Am venit la Interlochen Academy, și țin minte – chiar și astăzi mă gândeam venind către concert, cât de diferit este Statul Michigan față de restul Americii, în sensul că e un stat plin de ospitalitate, sunt oameni foarte cumsecade, foarte amabili și am avut aceeași impresie când m-am reîntors, iar publicul din seara aceasta sigur s-a observat că erau români în sală care sprijineau orchestra de pe scenă cu mare entuziasm. Am fost primiți cu o căldură foarte aprinsă și ne bucurăm foarte mult.
Sunt în America de 22 de ani, am venit la Liceu, iar apoi am continuat studiile.
RD: Acum locuiți în București?
CM: Nu, în Philadelphia.
RD: Povestiți-ne puțin despre acest turneu, cum s-a desfășurat el, cum a început?
CM: Deci ideea turneului a venit în urma colaborărilor mele cu această orchestră în România, în București. Am facut și un turneu prin țară, și discutând cu Marin Cazacu -care este persoana care a format această orchestră- am spus că ar fi frumos să găsim o modalitate prin care să arătăm lumii și o față frumoasă prin artă, prin cultură, prin muzică care să se vadă că provine din România. Din păcate sunt foarte multe lucruri, mai ales la ora actuală, care ies din România, știri care vin din România care nu arată întotdeauna lucrurile cele mai frumoase din România, și noi am vrut să sărbatorim acest Centenar, acest an Centenar, să îl sărbătorim prin a arăta și faptul că totuși sunt lucruri în România care au valoare globală spun eu, o valoare mare. Sunt oameni tineri care își dedică viața pentru a crea artă, pentru a face muzică, lucuri care sunt foarte frumoase, lucuri de care avem foarte multă nevoie în lume, ca să avem o balanță între ceea ce e frumos, și ce e estetic și care e realitatea – să spunem așa. Și atunci gândind în acest fel, am stabilit să facem un turneu în Statele Unite. Între timp, prietenul meu foarte bun Wynton Marsalis din New York ne-a invitat să cântăm cu el și jazz, la Lincoln Center Orchestra, concerte pe care le-am avut ieri și alaltăieri în New York. A fost o colaborare inedită. E prima dată când o Orchestra Simfonică din România vine în turneu in Statele Unite. Prima dată!
RD: Numele Orchestrei este unul extraordinar: Orchestra Națională Simfonică a României!
CM: Da, este Orchestra Națională Simfonică a României, care s-a născut în urmă cu 10 ani, ca o orchestră de tineret, adică ca o orchestră într-un plan educativ care să invețe tinerii muzicieni, să le dea o oportunitate și să îi învețe să cânte împreună într-o orchestră. Ei bine, după 10 ani, cei tineri au absolvit. Tot tineri sunt, pentru că sunt între 20 și 35 de ani în medie. Au absolvit din acest proiect – ca să spun așa – și atunci ei și-au dorit foarte mult să rămână totuși împreună, să formeze o orchestră, care să continue să cânte împreună. Așa s-a format această orchestră.
RD: Așadar sunteti familiar cu atitudinea publicului din Statele Unite – mai devreme ați menționat că publicul din această seară a fost mai cald, e oare din cauza publicului român care a fost în sală, sau cum priviți acest aspect?
CM: Eu cred că oamenii răspund în general – și peste tot unde am fost am avut aceeași experiență – așadar răspund foarte mult acestei energii tinerești care vine de pe scenă. Acești tineri, care e foarte clar ca își doresc foarte mult să fie pe scenă, dau tot ceea ce au, cu un zâmbet pe buze, cu o energie intoxicantă – să spun așa, iar atunci publicul răspunde la fel.
RD: Deci atunci dacă locuiți în Philadelphia înseamnă că mergeți acasă deseori?
CM: Da, mă duc în România cam o dată pe lună.
RD: E dificil sa organizați un asemenea turneu cum faceți în aceste zile? Cum funcționează acest lucru?
CM: Da, este foarte dificil, în primul și primul rând pentru că absolut totul trebuie sa fie finanțat. Costurile sunt enorme pentru un astfel de turneu dar am avut sprijin și din partea Institutului Cultural și din New York și din partea Ministerului Culturii din România. Deci foarte mult suport am avut.
RD: Le mulțumim.
CM: Da, multe mulțumiri. Acesta este cel mai greu lucru la ora actuală, că nu se pune atât de mare accent pe artă, pe cultură și atunci din punctul meu de vedere o viață plină de muzică, de artă, de cultură este o viață mai frumoasă. De fapt se caută frumusețea în absolut tot altundeva dar se uită esența faptul că totuși muzica este prima limbă pe care noi am vorbit-o ca oameni, prin care noi am comunicat și este limba cea mai ușoară prin care putem să comunicăm un sentiment și o esență a unui sentiment care ne leagă. Și ar trebui acest lucru aprofundat ca să găsim o fântână a fericirii sau a frumuseții.
RD: Foarte frumos spus.
Faceți parte dintr-o familie cu 10 copii. Am înțeles că fiecare dintre frații dumnevoastră cântă la un instrument sau are un talent in domeniu. Chiar dumnevoastră cântați la vioară Am înțeles corect?
CM: Da!
RD: Cum ați ales să fiți dirijor în loc să fiți violonist?
CM: Cu dirijatul eu spun că este puțin diferit. Nu cred că am ales eu atât de mult dirijatul cât m-a ales dirijatul pe mine în sensul că, faptul că, cântând la vioară a fost o progresie naturală în care am cântat ca și concert maestru foarte mult, ceea ce m-am pus foarte mult în poziția de a conduce o orchestră. Iar apoi mi-a plăcut foarte mult ideea de a aduna sau a strânge ideile fiecărui muzician de pe scenă și a crea o unitate comună prin care să putem comunica același lucru. Asta m-a pasionat întotdeauna și psihologic vorbind, ideea de a găsi un numitor comun într-un grup de oameni în care fiecare au idei personale, individuale. Și acum îmi place ideea nu numai de a face muzică ci și faptul de a crea artă și de a comunica cu oamenii care sunt pe scenă dar și cu cei care ascultă concertul că să putem ajunge la un numitor comun.
RD: Deoarece fiecare din familia dumneavoastră este pasionat de muzica și cântă, de unde această pasiune în familie pentru muzică?
CM: Părinții mei au fost pasionați de muzică. Din părinți din bunici întotdeauna muzica a fost foarte importantă în viața familiei noastre și părinții și-au dorit să aibă copii care să cânte la instrumente și de mici toți am fost dați la școala de muzică, unii am continuat tot cu muzica iar într-un final nu toți fac din muzica o profesie, dar o mare parte din noi profesăm.
Cred că muzica clasică nu va muri niciodată. Motivul pentru care cred acest lucru este că diferența, pentru mine, dintre artă și divertisment este esența pe care o găsim în spatele artei. Muzica clasică are o esență la bază prin ceea ce comunică și care are o valoare infinită. Și spun acest lucru din cauza că așa cum spuneam mai devreme, prima formă prin care am comunicat a fost prin muzică. Când voiam să ne exprimăm, să căutăm să ne conectăm cu un univers mai larg, cu o religie, totul se făcea prin muzică, prin dans, prin rituri și ritualuri în care absolut totul se făcea prin muzică. Ceea ce ne conecta pe toți împreună, ceea ce ne conecta cu un Univers sau cu Dumnezeu mai mare ca noi, era prin muzică. Iar această esență a rămas pură în muzica clasică, care nu e aceeași esență care o găsim în muzica de divertisment. Iar de aceea pentru mine muzica clasică nu v-a muri niciodată. Pentru că dacă moare nu mai existăm noi ca oameni, pentru că e ceea ce ne definește. Deci esența comunicării noastre este ceea ne definește față de animale și atunci cu cât vom exista noi cu atât aceasta esență care noi o transmitem prin muzică va continua să existe.
RD: Vă mulțumim!
Foto și transcriere text: Adina Dragomir
