În fiecare an
te regăsesc mai tristă…
Stai singură-aşteptând
iar veste de departe,
ţi-e chipul plin de riduri
şi glasurile-ape,
aştepţi la sânu-ţi fiii
plecaţi în zări deşarte.
Ţi-e vocea sugrumată,
emoţii te străbat,
de prin păduri şi munţi
şi cerurile-nalte
răzbate câte-o doină
cântată de-un copil,
iar se cutremur’ cetini
din brazii de departe.
Ţi-e părul tău cel verde
o vatră de cenuşă
stinsă cu lacrimi multe
din ochi tăi de jar,
asculţi strigăt de jale
şi doruri nesecate,
aştepţi să se coboare
al Cerului lin Har.
Eşti tristă iar, Măicuţă,
te văd slăbită chiar
şi nu ştiu cum aş face
să-ţi iau acum durerea:
nu plânge după codri,
nu plânge după mare,
căci inimile noastre
ţi-s singure averea!
Din cerurile albe
chiar Pronia veghează,
în veci va fi de strajă
l-al tău slăvit hotar,
căci numai Domnul ştie
cât de bogată eşti,
iar fii tăi de asta
nici nu mai au habar!
În pieptul tău bat tare
trei inimi cu putere –
Ardealul şi Moldova,
şi Ţara Românească,
în mâinile-ţi trudite
se zbat şoptind şuvoaie –
Trei Crişuri, Prutul, Oltul
şi Dunărea cerească.
Toţi codrii tăi acum
din frunză verde-ţi cântă
şi îngerii în cor
colind rostesc în taină,
iar milioane de inimi
bătând fără-ncetare
ţi-s cerul cu luceferi
pe-a ta frumoasă haină.
În fiecare an
te regăsesc mai tristă…
Cum aş putea, Măicuţă,
durerile să-ţi iau
şi peste dealuri arse
să le arunc pe toate
doar bucuria vieţii,
lumina să ţi-o dau?
În fiecare an
te regăsesc mai tristă…
Cum aş putea, Măicuţă,
să-ţi stâmpăr aspra sete
şi să te strâng în braţe
cu dragoste fierbinte,
Sufletul să-ţi sărut,
pe ochi să-ţi pun Pecete?
Eu nu sunt trist, Măicuţă,
şi nimeni nu mai fie!
E ziua ta cea sfântă,
e zi de sărbătoare,
când cerul şi pământul
tresaltă pentru tine,
iar fiii tăi resimt
născând, din dor, culoare.
Mă rog la cer, Măicuţă,
să te cinstesc mereu:
Roş’, galben şi albastru
mi-e sângele în vene,
Mi-i tânăr iarăşi gândul,
dar sufletul îmi plânge
Că-n fiecare an…
te regăsesc mai tristă!