„Poetul a murit, nu atât grav bolnav, cât mai ales şi de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate părţile, pentru a-l elimina din viaţa publică, aşa cum s-a întâmplat cu Eminescu şi Labiş, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti” Ion MURGEANU
***
Cezar Ivănescu: DE PROFUNDIS
! Acum, fiindcă frigul face bulboane
Şi fiindcă eu sunt bolnav şi mă tem,
Ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră,
Iar voi să spuneţi: îl vină în fiecare zi!!
Acum, fiindcă sunt sincer şi mâlos,
Vă rog să nu vă uitaţi în ochii mei
Prin care lacrimile găuresc pupilele
Şi deci nu plâng: nici râsul meu
Care vă chinuie, va sluteşte, feriţi-vă de râsul meu
Într-însul mama e tot albă! Şi inima mea,
Acest cântar social, care atunci când eu
Voi fi pur de tot se va sfărâma
Într-una din părţile balanţei şi va rămâne numai
Un cap uimit, umed, plin de luna ca o floare
Scoasă din lac. O, candoarea
Capului din inimă, cu braţe!!
Lăsaţi-mi numai lapte şi mâncare
Până mă scol mâini de dimineaţă
Căci acum îşi fac turul prin ochi
Hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinţei!!
Şi socotiţi-mă un lepros care se vindecă
Şi v-ar putea şi omorî cu-mbratisarile,
Şi socotiti-ma-un lepros care se vindecă
Şi v-ar putea şi omorî cu-mbratisarile!!
Acum, fiindcă am chiar şaptezeci de ani
Cu cei lăsaţi de mama,
Îngăduiţi-mi deruta suportabilă
Şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri!
***
Miron Manega: UN MARTIR AL TRIADEI TRAGICE
S-a născut la 6 august 1941, într-o ilustră familie de intelectuali moldavi (a fost nepot al marelui lingvist Gh. Ivanescu, rudă cu Octav Onicescu). A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. Redactor la revista „Luceafărul”, a îndrumat, în anii ’80, cenaclul “Numele poetului”, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Creţan, Mircea Şoncuteanu, Florentina Vişan, Delia Dună, Tiberiu Dăioni, Ioana Bălan, Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mandrea, Miron Manega, Mircea Drăgănescu, Petruţ Pârvescu, Marian Constandache.
Marin Preda: “O adevărată voce de mare poet”
Cezar Ivănescu şi-a făcut debutul poetic în revista “Flacăra Iaşului”, în iunie 1959. Zece ani mai târziu, în 1969, a debutat şi în teatru, cu piesa “Mică dramă”, jucată la Teatrul „Al. Davila” din Piteşti, montată „într-un spectacol coupé” cu “Vin soldaţii” de George Astaloş (în regia lui Radu Boroianu). În anul 1968 îi apare volumul de debut “Rod”, eveniment editorial de excepţie, despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proză se va debuta cu cărţi de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluţie, ci de o adevărată revoluţie”. Volumul este încununat cu Marele Premiu al Festivalului naţional de poezie „Mihai Eminescu”, Iaşi, 1968, ediţia întîi.
Din 1968, îl găsim profesor de limba şi literatura română în Ardeal şi Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor şi la revista Argeş din Piteşti. În 1971 începe spectacolele de muzică şi poezie, cu propria-i orchestră numită „Baaad”, preludiu la capodopera sa poetică de mai tîrziu intitulată “La Baaad”. Despre “Rod III”, Marin Preda afirma: „Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacţia editurii Cartea Românească. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime şi forţă de expresie… Cititorul poate fi şocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă câştigat şi emoţionat. O adevărată voce de mare poet”. Insolitul personalităţii sale este izbitor prin aceste manifestări. Cezar Ivănescu reînvia printr-o formulă modernă, sincretismul baladesc medieval al poeziei şi muzicii.
Fiara cea Apocalipsă
A creat muzică şi a cântat propriile versuri, dar şi poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu şi George Bacovia. I se tipăreşte la Editura Minerva antologia de poezie românească sub titlul “Cântecul amintirii” (1978), cuprinzînd poeţi de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefaţează celebrul roman al lui Louis F. Céline, “Călătorie la capătul nopţii”, în traducerea soţiei sale Maria Ivănescu, tălmăcire căreia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Traduce din franceză, împreună cu Maria Ivănescu, lucrarea lui Mircea Eliade, “De la Zalmoxis la Genghis-han”. De la Păltiniş, Constantin Noica îi împărtăşeşte gândurile despre “La Baaad” şi “Muzeon”, ca şi despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul să transcrie de mână, pe volumele dăruite cu dedicaţie, versurile cenzurate. Noica îi mulţumeşte pentru următoarele stihuri din “Rosarium” (Muzeon): “!stau în pământul sterp fără noroc,/ cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop,/ gropar al vieţii mele fără viaţă/ trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,/ plătit cu Timpul care mă omoară/ dator vândut celui ce mă plăteşte/ din groaza mea nu pot ieşi afară/ cum Soarele arzînd se osândeşte!” Constantin Noica apreciază strofa ca fiind extraordinară, identificând, în lirica poetului, „o experienţă gravă”, cu o profundă intuire a sacrului. În anul centenarului morţii lui Mihai Eminescu, Cezar Ivănescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut” (1989), dar cartea este respinsă de conducerea editurii Cartea Românească. La 10 decembrie 1989, cu şase zile înainte de evenimentele de la Timişoara, poetul se “răzbună” public, printr-un spectacol de muzică şi poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu”, la Casa de cultură „Mihai Eminescu” din Bucureşti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii” i se recită premonitor “Doina”, despre “Fiara cea Apocalipsă” şi despre marginalizarea poporului român. Continuă seria de traduceri din Mircea Eliade, împreună cu soţia sa Maria Ivănescu. Apare, la Editura Ştiinţifică, volumul “Eseuri” (“Mituri, vise şi mistere” şi “Mitul eternei reîntoarceri”).
Grevele poetului
Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii ’60, ca student la Iaşi, al Facultăţii de Filologie, în semn de protest pentru că a fost exmatriculat din facultate şi exclus din Cenaclul Facultăţii de Filologie (cauza: citise în public câteva poeme cumplite, anticomuniste şi antisistem). A mai făcut greva foamei în 1983, în redacţia revistei Luceafărul, în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care se pregătea să-i dea la topit cartea de poeme “Doina”. A făcut din nou, timp de şapte zile, greva foamei în 1986, ca reacţie la interzicerea, de către autorităţile comuniste, a Cenaclului “Numele Poetului”. Aproape în pragul morţii, având o greutate de doar 45 kg, a fost internat în stare critică la Spitalul de Urgenţă Floresca din Bucureşti. A făcut greva foamei şi în 5 ianuarie 1990, în semn de protest pentru faptul că Mircea Dinescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă de la revista “Luceafărul” în mod ilegal, Cezar Ivănescu devenind primul scriitor nemembru de partid eliminat din presă după revoluţie.
La 14 iunie 1990 este victimă a mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice şi psihice suferite, îşi revine greu după o lungă boală. Continuă să lucreze, semnând, împreună cu Maria Ivănescu, traducerea din limba franceză, Blaise Pascal, (“Cugetări”), text integral, 1998, Editura Aion. Susţine spectacolul de muzică şi poezie Rosarium (1998), apoi “Doina, închinare lui Eminescu”, iar Gavril Ţărmure şi „Societatea de Concerte” îi produc primul CD şi prima casetă cu fragmente din spectacolul “Doina, închinare lui Eminescu”.
Cu câteva zile înainte de sfârşitul neaşteptat şi pe deplin tragic, îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli, din Albania, în care declara: „Am sânge turc, grec, albanez şi român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenţa, de la albanezi curajul şi de la români puterea de a îndura.” Din anul 2000 şi până la moartea sa, a condus Editura Junimea. În anul 2005, a concurat pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor din România, pierzând în faţa criticului N. Manolescu.
Poeta Magnus, hulit în viaţă, refuzat în moarte
Petru Creţia, într-un text intitulat “Pentru Cezar Ivănescu”, afirma: „De aceea vom zice, astăzi şi mereu, că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei româneşti, Cezar Ivănescu, Poeta Magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei.
„Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia”.
Cezar Ivănescu a fost propus de doua ori la Premiul Nobel pentru Literatură, una dintre propuneri venind din partea Albaniei. În 16 aprilie 2008, la iniţiativa lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei şi editorul poetului în limba albaneză), lui Cezar Ivănescu i s-a propus depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei.
A murit pe 24 aprilie 2008, în urma unei operaţii banale. Moartea sa este învăluită în mister, dar mai ales în suspiciunea că poetul ar fi fost victima unui asasinat. Oricum, vinovatul moral pentru tot ce a grăbit moartea sa rămâne, până la elucidarea circumstanţelor, Mircea Dinescu. El este cel care a declarat, fără să aducă nicio probă, că marele poet ar fi fost colaborator al Securităţii. Era singura calomnie la care Cezar Ivănescu nu s-a aşteptat. Nu credea nici măcar că i-ar trece cuiva prin minte să-l acuze de o asemenea culpă aberantă, în contradicţie absolută cu toată existenţa sa. Suferinţa produsă de această lovitură a dus la prăbuşirea sa fizică.
Personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total – şi total antisistem, Cezar Ivănescu a murit ca un martir, hulit în viaţă şi refuzat în moarte. I s-a refuzat şi dreptul elementar, postum, de a fi depus, înainte de înhumare, la Muzeul Literaturii Române sau la sediul Uniunii Scriitorilor. Ar fi fost o onoare, pentru aceste instituţii, să-l găzduiască, înainte de ultimul drum. „Poetul a murit, nu atât grav bolnav – scrie prietenul său, scriitorul Ion Murgeanu – , cât mai ales şi de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate părţile, pentru a-l elimina din viaţa publică, aşa cum s-a întâmplat cu Eminescu şi Labiş, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti”
Miron Manega http://www.certitudinea.ro
