S-a stins un monument istoric. La spectaculoasa vîrstă de 104 ani împliniţi, a încetat din viaţă, la Roma – în apartamentul său din via dei Liburni, 14, aflat chiar în faţa primei Universităţi a Cetăţii Eterne, numită La Sapienza, la care ani îndelungaţi a predat –, marea doamnă a românisticii italiene, Rosa Del Conte. Un e-mail circular, trimis în dimineaţa zilei de miercuri, 4 august, de către prietenul Bruno Mazzoni – profesor de limbă şi literatură română şi decan al Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Pisa, preşedintele Asociaţiei Româniştilor Italieni – ne anunţa tristul eveniment: „Cu profundă durere trebuie să vă comunic că ieri seară, în jurul orelor 22.00, s-a stins în mod senin, în casa sa romană, din via dei Liburni, Rosetta (cum i se spunea, n.m.) Del Conte, decanul româniştilor italieni, fostă titulară a celei dintîi catedre de limba şi literatura română create în Italia, pe lîngă Universitatea din Roma – La Sapienza. Funeraliile sînt prevăzute pentru (mîine) vineri, 5 august, n.m.ţ, dar corpul neînsufleţit va fi transferat, ulterior, la Milano, pentru a fi îngropat în cavoul familiei”. De ani de zile a îngrijit-o, cu devotament, pînă în ultima zi, dna Manzone, fiica ultimului director, pînă în 1948, al Institutului Italian de Cultură din Bucureşti (de pe Calea Victoriei, colţ cu General Manu, actualul Institut de Istorie a Artei) – închis vreme de peste 20 de ani, din ordinele Anei Pauker – şi sora cunoscutului ziarist parlamentar RAI-TV, Adalberto Manzone.
Tînăra filoloagă Rosa Del Conte fusese trimisă, în 1942, lector de limba italiană la Universitatea din Bucureşti, cam tot atunci cînd, „la schimb”, sosea în Universitatea din Padova (pandanta Universităţii din Bucureşti, graţie marelui Ramiro Ortiz, fondatorul, în 1909, al Catedrei de italiană de la noi, reîntors în Italia, la Padova), tot ca lector, regretata italienistă Nina Façon, eleva preferată a lui Ortiz – expulzată însă din Italia, la scurt timp, în 1939, întrucît începuseră să se aplice sceleratele legi rasiale adoptate de Mussolini în 1938, la presiunea expresă a lui Hitler…
În 1945, Rosa Del Conte se va transfera la Universitatea din Cluj, din Ardealul proaspăt redobîndit. Aici, va lega o trainică prietenie cu deja persecutatul Lucian Blaga. În 1948, odată cu funesta reformă comunistă a învăţămîntului şi cu îngheţarea abruptă a relaţiilor cu Occidentul, este expulzată şi ea din România. Prin forţa lucrurilor, Rosa Del Conte va deveni o anticomunistă activă, o apropiată a Exilului românesc. Profesoara italiancă, revenită silit în ţara sa, iniţial la Universitatea Catolică din Milano, apoi la Sapienza de la Roma, pentru a preda româna, va fi legătura lui Blaga cu Lumea Liberă şi va fi şi executorul testamentar al acestuia, titlu cu care se mîndrea… Ea va fi autoarea acum uitatei propuneri de acordare a Premiului Nobel pentru Literatură lui Blaga – o idee genială, ce a făcut să tremure autorităţile comuniste din România, aflate în plină continuitate stalinistă, în 1956… Ce-ar fi însemnat, pentru rezistenţa antiregim din ţară, din închisorile doldora şi din munţi, pentru prestigiul României, în general, un Premiu Nobel acordat unui proscris precum Blaga, înainte de Pasternak (1958) sau de Soljeniţîn (1970), nu este greu de intuit!
Deşi a mai revenit, sporadic, în România comunistă, începînd cu 1957 (cînd era urmărită pas cu pas – dovada se găseşte pînă şi-n dosarul CNSAS al tatălui meu, Alexandru Niculescu, ce i-a fost emul şi o cunoscuse cu ocazia Congresului de romanistică de la Florenţa, din 1956…), ea a refuzat orice mărire de la statul totalitar. De-abia în 1994, după Revoluţia eliberatoare, a acceptat să fie aleasă membră de onoare a Academiei Române, iar în 2001 preşedintele Iliescu i-a conferit ordinul „Steaua României” în grad înalt.
În calitatea sa de cel mai important eminescolog de la Perpessicius încoace (în manualul meu de română de clasa a XII-a, din 1979, exista, spre final, un capitol intitulat „Limba şi literatura română în lume”; acesta era ilustrat de copertele a două cărţi: un volum a doi lingvişti danezi, pentru limbă, şi, pentru literatură, volumul Eminescu o dell’Assoluto, opus magnum al Rosei Del Conte, Modena, 1962!… ), a fost sufletul şi oaspetele central al adevăratului Centenar Eminescu, cel organizat la Paris, la Maison de la Chimie, la 15 şi 16 iunie 1989, de către Exilul Românesc (iniţiator: „Aurelio” Răuţă – prietenul lui Al. Rosetti, maestrul părinţilor mei –, care a finanţat şi statuia poetului naţional, ridicată tot atunci de sculptorul Anghel, lîngă Biserica Românească din rue Jean de Beauvais). Cu acea ocazie, doamna Del Conte a îndrăznit, în fine, cu o vădită timiditate, să-şi prezinte şi traducerile sale din poezia lui Eminescu la care, cu religiozitate, a cizelat timp de peste treizeci de ani – asta în condiţiile în care, în Bucureştiul aflat încă în „vremea ciumei”, comemorarea s-a făcut, e drept, la Ateneu, dar de către un mărunt activist de partid, înarmat cu ridicole citate din… Ceauşescu.
De Rosa Del Conte mă leagă numeroase amintiri. Am avut şansa, prin părinţii mei, să o cunosc, de copil. Venea la noi acasă, în Militari, pe str. Apusului, uneori însoţită de iubitul său frate, dispărut prin 1970, îi revedeam la Roma, cînd tatăl meu, în anii ’60, era profesor la Padova (fascinat, ca orice copil, de maşini, mi-a rămas întipărit precis în minte pînă azi că aveau, împreună, un Fiat 125, cu care ne plimbau!…). Mult mai tîrziu, în 1984, cînd deja luasem calea exilului, cu dînsa am mers la Ministerul italian al Învăţămîntului, din „Transtevere”, să depunem actele prin care tatăl meu avea să cîştige concursul de profesor la Universitatea din Udine. Despre o mizerie pe care i-o făcuse ambasada RSR-istă la Roma aveam să vorbesc în prima mea colaborare pentru Radio Europa Liberă (decembrie, 1984). În acelaşi an, fiind bursier al Institutului de istorie „B. Croce” din Napoli, mi-a făcut marea cinste de a mă lua colaborator – remunerat şi cu numele meu – în redactarea titlurilor istorice şi literare româneşti pentru suplimentul II, de actualizare, al Marii Enciclopedii De Agostini (apărut la Novara, în 1985). M-a ajutat şi m-a încurajat şi am avut, astfel, prilejul de a-i cunoaşte, în mod direct, marea exigenţă profesională, acurateţea şi acribia ei proverbiale. Ulterior, din 1986, devenit docent cu contract la aceeaşi Universitatea Catolică din Milano la care lucrase ea în anii ’50, am înregistrat, încă vii, ecourile activităţii sale, acolo, în slujba românisticii. După lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1993), şi el, din 1947, membru al Academiei Române, cu literata Rosa Del Conte dispare ultimul mare stîlp al românisticii universale.
Rosa Del Conte nu a fost doar o extraordinară exegetă a literaturii române. Ea a fost chiar o autentică parte componentă, la propriu, a acesteia. Mai mult, dacă-mi este permis să descriu ceea ce am simţit eu atunci cînd, într-o zi de decembrie a anului 1984, mi-a deschis sertarul de la biroul său, plin cu documente, scrisori, texte, acte, ea reprezintă, nemijlocit, şi o pagină din Istoria României. Adică, exact un monument istoric… Requiescat in pace!
P.S. Cu prilejul unui colocviu ICR ţinut la Milano, în iunie 2009, în întîmpinarea a 20 de ani de la Revolutie, am organizat, sub genericul „După 20 de ani”, o amplă masă rotundă intitulată „Întîlnire cu prietenii din timpurile vitrege”, la care i-am invitat pe toţi cei ce ne-au fost aproape (ziarişti, universitari, personalităţi publice, oameni politici), înainte de Decembrie 1989. În acest cadru, am avut bucuria de a-i putea aduce un omagiu public distinct, trecut, cu relief, în programul oficial al manifestării, doamnei Rosa Del Conte, ce împlinise deja 102 ani. Au vorbit profesorii Marco Cugno (Universitatea din Torino) şi Bruno Mazzoni (Universitatea din Pisa) – cei care, într-un fel, au preluat ştafeta traducerilor şi a studiilor de românistică de la Rosa Del Conte –, istoricul Cesare Alzati (Universitatea Catolică din Milano), Sorin Vasilescu (Universitatea de Arhitectură, Bucureşti), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) şi subsemnatul. Au fost două astfel de omagii. Celălalt a fost dedicat marelui scriitor Claudio Magris ce, în volumul său Danubio (1986) – prezentat, la vremea aceea, de Virgil Ierunca şi de mine, de-a lungul a mai multe emisiuni „Povestea Vorbei”, de la Radio Europa Liberă – a denunţat demolările ceauşiste.
P.P.S. Propun, pe această cale, Accademiei di Romania din Roma să dea numele Rosei Del Conte unei săli, sau încăperi, din vasta sa incintă. Prin 1949-50, doamna Del Conte strîngea, plătind, de la precupeţii din Campo dei Fiori, piaţa mare a centrului Romei (unde a fost ars Giordano Bruno – v. statuia de Ettore Ferrari!), hîrtie de împachetat (marfa rară, în sărăcia de după război…) provenită din cărţile Accademiei, aruncate de autorităţile comuniste, ce o închiseseră (avea să fie transformată în depozit timp de peste 20 de ani…) şi-i vandalizaseră biblioteca… Ar fi un bine-meritat omagiu!
