Voinţa cetăţeanului român…
Conform definiţiei, statul este o sumă de instituţii care îndeplinesc un anumit scop, ca o expresie a voinţei cetăţenilor: puterea populară. Când majoritatea cetăţenilor sunt de acord că statul nu mai este de încredere, când dispare încrederea în stat, dispare şi puterea. Potrivit legii primordiale a democraţiei, 49% din populaţie trebuie să accepte decizia restului de 51%.
În cazul românilor, 80% din populaţie a ajuns să se supună restului de 20%, pentru că în România nu mai există expresia voinţei cetăţenilor, ci a votanţilor. Majoritatea votantă acordă statului puterea de a lua decizii obligatorii pentru toţi cetăţenii, care să ducă la finalizarea unui anumit obiectiv, dar, prin dezinformare şi manipulare, această majoritate îmbrăţişează obiective false sau nerealizabile şi cărora nici nu le poate urmări realizarea.
Ca urmare, statul nu mai este o expresie a voinţei reale a cetăţenilor, ci a voinţei individuale a unor persoane care ajung în vârful piramidei propulsate de votanţi naivi sau cointeresaţi material, cu un consistent sprijin extern. De aceea, statul a devenit ceva de necontrolat în mod real de către cetăţeni, el a ajuns să existe pentru a da ordine, pentru a face legi şi ordonanţe, astfel încât cei ce lucrează în sistemul public să poată fi plătiţi.
Statul Român de astăzi nu mai lucrează în folosul sau în sprijinul cetăţeanului, scopul acestui stat fiind de a-l supune, căci supunerea cetăţeanului este echivalentă cu puterea şi doar puterea îi interesează pe cei care vor să controleze pârghiile societăţii româneşti.
Această stare de lucruri a adus statul român în incapacitate de a se gestiona pe sine şi de a duce la bun sfârşit contractele existente, apropiindu-se cu rapiditate de falimentul economic. Autorii planului prezentat se aşteaptă ca, începând cu anul 2010, să obţină şi rezultatele scontate, pentru că România este pe punctul să devină o ţară total şi, mai ales, ireversibil dependentă de complicatul sistem financiar-bancar mondial.
Chiar şi după 20 de ani…
La 20 de ani de la schimbarea de regim din 1989, românii constată că nimic nu le mai aparţine şi trebuie să muncească nu pentru ei, ci pentru a plăti datoriile: nu numai pe cele făcute de ei înşişi, ci şi pe cele făcute de guvernanţi în numele lor. În acest timp, economia naţională va fi dominată de multinaţionalele controlate indirect tot de bănci, în vreme ce falimentele firmelor româneşti deţinute de români vor continua pe bandă rulantă, pentru că fără finanţare, fără credite şi cu un guvern care nu are resurse financiare nu există şanse de supravieţuire.
Constrânşi de această realitate, pe care cei mai mulţi o înţeleg doar parţial, tinerii români nu vor avea multe opţiuni. Să se angajeze la stat sau la multinaţionalele străine, sau să emigreze…
Este tot mai evident faptul că asupra poporului român se duce o acţiune concertată de distrugere prin sărăcire, înfometare, îmbolnăvire, emigrare, educaţie precară, falimentarea capitalului autohton, vânzarea şi scoaterea din ţară a bogăţiilor, a resurselor naturale şi a celor financiare. Se vrea ca, printr-un plan bine gândit şi pus la punct, acest popor să se atrofieze, să se reducă semnificativ şi să devină sclav în propria ţară, să muncească pentru noii stăpâni instalaţi aici. Tot acest joc este pus la cale de marea finanţă mondială, care doreşte ca acest spaţiu mioritic să fie stăpânit în final. Ceea ce a facilitat punerea în practică a planului a fost acapararea pas cu pas a sistemului bancar românesc de către bănci străine, sub acoperirea privatizării, jaf care a lăsat România fără bănci comerciale proprii, cu excepţia CEC-ului, care abia face primii paşi în domeniu şi care era cât pe-aci să o ia pe urma celorlate surate. În aceste condiţii, singura entitate care a rămas să ţină piept acţiunii concertate a băncilor străine a fost Banca Naţională a României. Deoarece normele BNR şi legile în domeniu nu permiteau acordarea în massă de credite ipotecare, s-a profitat de dorinţa clară de-a amâna iar şi iar luarea unei decizii din partea BNR şi s-a investit masiv în publicitate pe segmentul creditului de consum. În 2008, s-au dat numeroase credite de consum, atât bugetarilor, cât şi angajaţilor din sectorul privat, atraşi de faptul că nu trebuiau să prezinte garanţii, însă organizatorii acţiunii ştiau că, în scurt timp, îşi vor atinge scopul. Se ştia de la bun început faptul că aceia cărora li se acordau credite de consum nu vor avea resurse să le restituie, pentru că, încă din 2008, se cunoştea faptul că această criză financiară va lovi şi România. Bancherii străini nu numai că nu acţionează în vreun fel pentru susţinerea redresării economiei româneşti, ci sunt interesaţi ca aceasta să se scufunde cât mai mult, pentru că afacerile lor speculative vor da rod exact când România va ajunge, din punct de vedere economic, pe fundul prăpastiei.
Spre faliment…
Analişti subordonaţi finanţei mondiale au lansat aşa-numite estimări ale creşterii economice în 2010, ca parte a strategiei concepute. Următoarea mişcare a constat în lovirea mediului privat de afaceri prin blocarea accesului la credite, căci trebuia eliminat capitalul autohton din jocurile economice. Preocuparea oamenilor de afaceri trebuia să fie lupta pentru supravieţuire. Dacă ar fi dispus de lichidităţi, exista riscul apariţiei unor grupuri financiare româneşti, a unor companii sau persoane private autohtone care să le strice planurile, cumpărând activele imobiliare scoase la vînzare. Firmele româneşti au fost sufocate prin lipsa lichidităţilor, ajungând să moară rând pe rând, iar guvernul instalat în 2009 nu a fost în stare să asigure resursele financiare necesare în economia naţională. Abia după aceea a început trimiterea pe bandă rulantă a dosarelor celor ajunşi în incapacitate de plată către executori. De fapt, interesul real în acel moment nu era recuperarea creanţelor, ci manipularea pieţei imobiliare. Se dorea tragerea acesteia în jos până când curba prăbuşirii imobiliare ar fi atins cel mai coborât nivel, astfel încât grupurile financiare din ţările de origine să cumpere masiv şi la preţuri de nimic aceste active, fără nici o concurenţă autohtonă. Ideea era că, oricît de mici ar fi acestea, nimeni n-ar mai fi interesat de investiţii imobiliare, întrucât toţi ar fi preocupaţi să-şi conserve lichidităţile pentru ziua de mâine. Iniţiatorii planului ar cumpăra totul pe nimic, iar românii ar urma să devină chiriaşi în propriile case. De aceea au avut loc repetate atacuri speculative la adresa monedei noastre naţionale, acţiune în care băncile străine şi-au conjugat eforturile cu diverse grupuri financiare care au activat la un moment dat pe piaţa românească.
S-a profitat şi de faptul că România urma să aibă în 2009 un an electoral în care, pe fondul disputelor politice, era de anticipat că românii vor pierde complet din atenţie situaţia economică. Promotorii acţiunii de subjugare a poporului român au pus la cale un joc operativ menit să le creeze românilor, în general, dar şi politicienilor, impresia unei lupte strânse între candidaţii la Preşedinţie. S-a mizat încă o dată pe pasiunea exacerbată a românilor pentru sterilele lupte politice. În acest angrenaj au fost prinşi şi jurnaliştii, care s-au implicat total în campania electorală doar pe fondul ideii că Traian Băsescu trebuia dat jos cu orice preţ. Rare au fost cazurile în care câte un ziarist încerca să atragă atenţia cu privire la absenţa oricărui fel de viziune economică asupra realităţii. Totul a fost condus de aşa manieră încât orice guvern s-ar fi format, acesta să fie dependent total de finanţa mondială, de banii pe care aceasta ar fi fost dispusă să îi pună la dispoziţie pentru a se plăti salariile, pensiile, etc.
Aşadar, profitând de naivitatea generală şi de luptele politice sterile, pe plan intern, finanţa mondială şi-a asigurat câştigurile pe termen lung, iar românii s-au ales cu spectacolul din mass-media. Reprezentanţi în cunoştinţă de cauză din mediul bancar nu se sfiesc să afirme că, practic, România le aparţine. Controlând piaţa activelor imobiliare, care sunt monedă de tranzacţionare pe pieţele internaţionale, băncile îşi acoperă expunerile prin creşterea ritmului de exploatare a muncii celor care au credite la bănci. Se recreează astfel un sistem perfect, în care cetăţeanul este amăgit cu libertatea aparentă şi nimeni nu mai are timp să se gândească la ce se întâmplă cu adevărat, pentru că minţile şi atenţia tuturor sunt îndreptate către lupta politică, dirijată însă de entităţi externe. În mod evident, România este împinsă spre falimentul naţional. Începutul a fost făcut o dată cu disoluţia autorităţii statului, căci, o dată cu aceasta, dispare şi încrederea în stat.
