Ce tristețe pe omul cu sufletul pătat, mai ales când nu-și conștientizează propria decădere! Noi nu suntem niciodată vinovați, trăim într-o lume de basm, și mai mereu activitățile noastre au prioritate. Ne amintim de faptul că ne considerăm creștini de câteva ori pe an, în rest, înjurătură face parte din vocabularul nostru zilnic. Iar atunci când nu înjurăm, avem talentul de a răni, de a jigni, de a-i desconsidera pe cei din jur. Practic, dacă acum mai bine de 2000 de ani Iisus a fost răstignit pe cruce, astăzi, ne răstignim “prietenii” pe crucea nepăsării. Și totuși, suntem creștini!
Ce tristețe pe omul a cărui singură bucurie se manifestă prin ipocrizie și minciună, având timp să trimită mesaje de sărbători rudelor, prietenilor, șefilor sau necunoscuților, doar pentru că toată lumea procedează în același fel. Nu e vina noastră că în restul anului nu avem timp să ne intereseze de cei din jurul nostru. Și totuși, suntem creștini!
Ce tristețe pe omul profanator de natură, de liniște și de frumos! În fiecare zi, vânăm în abundență, fără a ne pasă că cineva, asemenea nouă, nu are ce mânca. Iubim circul, grădinile zoologice… Și totuși, suntem creștini!
Iubim alcoolul și viteza, și nu suntem vinovaţi atunci când ne pierdem viețile în gropile rămase pe veci neasfaltate. Iubim animalele, iubim copiii, ne iubim părinții, prietenii, dar nu suntem vinovați atunci când nu putem să-i îngrijim, găsind mereu drept soluție, după caz, casele de copii sau azilele de bătrâni. Chiar și atunci când suntem arestați, când justiția ne găsește drept vinovați, mai mult ca sigur cineva dorește să se răzbune pe noi! Cu toate acestea, suntem creștini!
Uneori, vine furtuna peste noi, chiar dacă suntem nevinovați. Atunci când ne așteptăm mai puțin, boala, neputința, nenorocul ne izbesc și ne lasă fără răsuflare. Azi omul e în toate puterile, dar brusc, în mod instantaneu, e lăsat fără de putere. În acel moment, chiar dacă ne aflăm pe “culmile disperării” –aşa cum obseva cândva Cioran -, ipocrizia noastră dispare și devenim creștini adevărați. Atunci când plonjăm în abis, îl recunoaștem pe Dumnezeu. Realizăm faptul că nimeni nu e perfect, că putem greși și supăra pe cei din jurul nostru. Învățăm să-i apreciem pe cei pe care i-am pierdut și nu îi mai putem întâlni vreodată. Găsim puterea de a ierta și de a ne face timp pentru familie, prieteni, semeni… Chiar dacă ei sau noi suntem “departe”, avem timp nemărginit, dar amarul neputinței ne cuprinde, căci totul, în acele momente este în zadar.
Învățăm să iubim, să respectăm, să credem, să fim Oameni! Credința în Dumnezeu nu se mai rezumă la speranța de a ne fi iertate păcatele doar dacă vizităm, la sărbători, Bisericile. Învățăm să facem bine celor din jurul nostru, să nu mai fim geloși, ipocriți, cu sufletul îndoliat de nepăsare, și astfel (re) devenim creștini!
Nu în ultimul rând, învățăm a muri mai frumos, lăsând în urma noastră amintiri de neuitat, și nu speranțe spulberate. Din păcate, nu suntem nemuritori, sfârșitul fiecăruia e nedefinit în timp și spațiu, știm doar că este un fenomen inevitabil. Din această “plecare” decurge propria noastră măreție, întrucât putem observa dacă cei de lângă noi au avut ceva de învățat datorită nouă sau dacă prezenţa noastră le-a fost benefică. Realizăm în acele momente dacă am fost utili, sinceri, dacă am fost OAMENI, adică creștini.
În rest, indiferent de sărbătoare, de religie, consider că totul se rezumă în acest punct: A fi creștin nu înseamnă doar a-ți arăta credința participând la diferite ritualuri. Neîndoielnic, sunt utile, dar nu cruciale, oricât s-ar supăra reprezentanții diferitelor culte religioase. A FI CREȘTIN = A FI OM, față de tine și față de cei din jurul tău, familie, prieteni sau necunoscuți, astfel, la “plecarea” ta, să nu fie lacrimi datorită golului din suflet pe care l-ai lăsat, ci mulțumiri sincere, deoarece amintirea ta va dăinui veșnic în memoria celor cu care ai interacționat în această viață.
Ps: În mod voit, acest articol duce situațiile la extrem. Nu neg faptul că, în preajma noastră, există Oameni care sunt total diferiți de ceea ce am descris mai sus. Sper să fie cât mai mulți aceia care nu se regăsesc în acest articol. Ar fi minunat dacă nimeni nu s-ar afla vreodată într-o asemenea situație.
Scriu acest articol din profundă considerație față de cei care nu au putut sărbători alături de noi. Poate au plecat “departe”, în unele cazuri prematur, sau au rămas uitați de ceilalți creștini. Personal, regret faptul că nu am puterea, momentan, de a deveni creștin, întrucât mai am mult drum de bătătorit și multe de învățat.
În incheiere, îmi cer scuze pentru exprimarea folosită, întrucat nu am găsit cuvintele necesare pentru a-mi exprima propriile sentimente. În faţa sublimului, cum sublinia Kant, totul se suspendă…
