-Te rog să nu mă mai priveşti aşa, insistă Ioana. Mă stresează universul găsit aci,în camera asta plină de zgomote şi umbre ciudate. Şi dacă nu te-ai afla lângă mine aş crede că este o coincidenţă a vizualităţii mele galopante. Sunt bolnavă atât de frică cât si de curiozitate, visându-mă adeseori că nu fac parte din lumea în care traiesc, că nu mă regăsesc decât în faţa oglinzii. Eşti ciudat, la fel ca şi mine privindu-mă componistic în încrengătura aceasta de ciudăeţnii, negândindu-te de ce zeci de ani n-a rezistat nimeni mai mult de-o lună de zile să locuiasca aici.
– Ai conceput umbre şi lumini crezând că o să aduci realitatea din stradă când vei avea nevoie de ea, dar te găsesec mereu plecat într-o lume pe care nu poţi să mi-o explici, asemuind-o cu un vis peren din care cu greu scapi odată cu ivirea zorilor.
.Clopotele de la Mitropolie bat de vâjâie văzduhul de câteva minute bune şi-mi spui că abia le percepi, că zborul tau e dincolo de ele, de un zid de sticla prin care percepi doar niste lumini nemaiântâlnite. Poate că e doar un mesaj la care nu poţi să ajungi.
-Dragu’meu, mai degrabă pari o ninsoare blândă şi însingurată, lăsându-mă să mă joc cu tine, cu timpul ce înghite timpul ce mă subjuga cu fiecare clipă petrecută lânga tine.
-Ascultă-mă doar o clipă, apoi poţi să-ţi continui ideea. Nu cred că sunt făcut doar din imaginaţie şi suferinţă, altfel nu mi-ai declanşa perceperea cerebrală, fiorii şi visele, esenţa din care îmi scot motivaţiile filozofiei! Îmi oferi chiar o întelegere mai aprofundată a orizontului vizibil şi imaginabil. Apoi fiorii pe care pui foc şi din care îmi iau hrana spaţiului, a interiorului .Mă întrerupse brus spunându-mi că nu exagerează când spune ca sânt facut din necuprinsul întelesurilor, că păcatele oamenilor se pot materializa în spaţiu şi pot influenţa viaţa mulţimilor, fără ca aceştia să-şi dea seama că merg pe drumul strâmb al vieţii.
-Taci, îi şoptii, vino şi înnăbuşă-mă cu sărutările tale interplanetare, să pot ajunge în tâlcul vorbelor şi singuratatea fiorului! Se apropie abia păşind pe vârful picioarelor, şovăitoare, ca o umbră de amiază sfidătoare şi-mi întinse buzele căpşunii, fremătătoare pentru sărutul universului. Deodată mă cuprinse ameţeala şi tremurul şi dacă ar fi fost frig în camera de la subsol în care trăiam izolat aş fi crezut că tremurul venea din frig, prelingându-se sensual, umplându-mă de teamă şi disperare. Îmi plăcea s-o ţin în braţe, s-o pipăi ca pe-o pânză de in şi când m-am uitat în oglinda atârnată pe peretele din dreapta uşi am văzut că eram doar eu, singur cu visele şi dorinţele mele, că fata plecase, lăsându-mi patul cald, plin de parfumul dorinţelor. Am căutat-o în zadar şi am strigat-o, iar focul din godin, ca trezit din somn începu să arunce scântei violente în pereţii godinului şi să urle a pribegie, speriindu-mă şi mai tare. Evident că Ioana îmi lăsase o undă de şoc, de forţă incifrată în imaginaţia mea călătoare, neiertătoare. Îmi propusei s-o caut până la găsire, fiindu-mi teama de-a nu se pierde dincolo de rătăcire, în incursiunea propriei căutări.
Îmi povestise că tot aşa se întâmplase cu mii de ani în urmă, când o tânără femeie se rătăcise în veşnicia gheţarilor şi zăpezii, începând să sape în interiorul acelei imensitati reci şi să scoată puritatea spre cer. Şi tot perforând în acel tunel de gheaţă cu suflarea deznădejdii sale, corpul a început să i se albească de la atâta alb, dându-i din forţa bios-ului şi ajutând-o să străpungă şi ultimii centimetri de gheaţă, sperând să-şi regasească drumul de reântoarcere spre casă. Începuse să respire mulţumitor dupe atâta amar de muncă când deodată începu să simta un suflu ca de vânt puternic şi să vadă nişte fulgere kilometrice ieşind din hăul de gheaţă săpat, împingând-o prin tunelul de gheaţă şi aruncând-o pe un morman de zăpadă. Vrând să se ridice şi să coboare iar în tunelul săpat în gheţari, se poticni căzând la loc pe mormanu’de zăpadă şi se văzu înconjurată de-o reţea muzicală pe care n-o mai auzise nicicând. Rămase fascinat pentru câteva secunde ca şi auzi un vuiet prin tunelul pe care-l săpase şi deodată apăru un disc orbitor de alb zburând spre cer şi oprindu-se hăt departe. Atunci o voce din hăurile tunelului făcut în gheaţă îi spuse că Luna pe care tocmai o eliberase, găsindu-şi apoi loc pe cer, îi va arăta drumul să-şi găsească casă.
Iesii afară şi paşii în sus pe cele şapte trepte ale scării, încă asuprit de imaginea minunatei femei şi mă auzii strigat. Era administratorul clădirii şi-l intrebai de căutarea negăsirii mele. Nu mă auzii, continuând să vorbească alarmat, observând că-i lipsea fandoseala de altădată .Îmi spuse că în urmă cu câteva minute, auzise cele 360 de uşi şi ferestre ale imobilului cum trosniseră toate deodată, iar apoi scoseseră câteva minute în şir nişte oftaturi ca oamenii. Apoi se iscase un curent care-l învârtise la 360 de grade, exact cu faţa spre usa apartamentului pictorului Drake, cu care se certase în urmă cu 360 de zile din cauza unei restante la întretinere de 360 de lei. Îl văzui transpirat şi că vorbea ca şi cum era normal şi parcă simţind o boare, coborâi la subsol în imensul hol, unde spre capăt parcă auzii scâncet de femeie Crezând ca e frumoasă Ioana, o luai grăbit într-acolo s-o întreb ce se întâmplase cu ea. Pe măsură ce înaintam pe hol, scâncetul se îndeparta din ce în ce mai mult, intrigându-mă, apoi se transforma în cuvinte nedesluşite, cuvinte ce parcă veneau din alt veac. O strigai pe Ioana de câteva ori şi cred că mă auzi şi Administratorul. Nu-mi răspunse şi continuai să merg, când spre surprinderea mea, mă pomenii la marginea unui hău imens, în care plutea un con de lumina si ma împietri de frică.
O adiere ca un vânticel cald de Primăvară îmi trecu peste faţă, împingându-mă să nu cad în acel hău. Apoi auzii un râs hazliu de femeie răsfăţată; Ha,ha,ha! Râs ce îl percepui mai apoi ca pe un tezaur al auzului, al descoperirii ineditului. Şocat, mă retrăsei cu un pas de lânga acel hău, descoperind pe jos un plic mare, fosforescent, pe care scria un singur cuvânt.
M-am aplecat cu teamă şi l-am ridicat. Era greu şi bănuiam că înăuntru se afla ceea ce căutam de ani de zile şi m-am grabit să ma reântorc în cameră, unde tocmai rămăsesem fără linişte, fără grai.
