Am bătut România de-a lungul și în cele din urmă , am ajuns și la cimitirul „vesel ” de la Săpânța. „ Vesel ” e un fel îngăduitor de-a spune ,poate doar textele hâtre ale unui șugubăț și coloritul albastru al crucilor de lemn să te înveselească. În rest,buna dispoziție îți e curmată brusc de betonul contemporan,trântit brutal peste unicitatea și menirea lor arhaică ,de răstignire a sufletelor . Dacă ar fi fost o zi ploioasă ,cu siguranță i-aș fi găsit utilitatea.
Și totuși,o cruce așezată cuminte în spatele bisericii, îmi atrage atenția :
„ Sub această piatră grea
șade biata soacră-mea.
De mai trăia un an ,doi,trei ,
Zăceam eu în locul ei . ”
De unde atâta înverșunare,nu pot să înțeleg. Dar până nu faci foc ,nu iese fumul atât de negru de supărare. Iar dintre toate speciile de soacre,cele de nurori, par ar fi de departe cele mai periculoase . Fiindcă tânara nu vrea să recunoască că „ pe vremea mea ,lucrurile se făceau într-un anume fel ” și se gândește simplu „ vremea dumitale s-a tot dus. Acum e timpul meu ! ” Iar de cealaltă parte ,pe soacră o roade din străfund invidia că miresica e zveltă și frumoasă iar fiu-său o vede cu ochi dulci numai pe ea. Așa că-i caută defecte… Fără să vreau ,mi-aduc aminte de un banc. Unul o întreabă pe nevastă-sa :
– Dragă,unde ai pus cartea aceea, „Cum să trăiești o sută de ani ” ?
– Am aruncat-o la gunoi .
– Cuum ? Păi de ce ai aruncat-o ?
– S-apucase mă-ta s-o citească !
Poate că orgoliile feminine se izbesc unele de altele cu mult mai violent decât cele ale unui ginere față de mama soacră.
– Eu mă-nțeleg bine cu soacră-mea ,îmi confirmă ideea amicul Victor,cu care împart o bere rece la terasa de vis-a-vis de cimitir. Ți-am spus că acum o lună era s-o pierd ?
– Păi cum ? întreb destul de curios .
– Să vezi belea ! Într-o seară,așa ca din senin , „ au,crau ,mă-țeapă inima și nu pot să respir . Deschide geamul că n-am aer ! ” I-am deschis, era frig de crăpau pietrele ,dârdâia din toate încheieturile ,dar fără el deschis, nu se putea. Am sesizat că nu-i de glumă , am alertat nevasta și pe socru-meu ,am coborât cu ea patru etaje și-am dus-o la urgențe. Acolo am dat buzna în cabinetul unei doctorițe mai în vârstă ,sătulă de atâția ani de chiote și vai. Dar tu consideri că soacra ta e cea mai importantă.
– Mă scuzați ,dar moare mama-soacră !
– Așteaptă domnule afară ,nu vezi c-acum consult o altă „ mortăcină ” ?
Am ieșit stupefiat și chinuit de gândul că dacă n-ar fi atâtea „mortăcini ” doctorița asta ar sta acum pe tușă. Dar asta n-a fost tot !
– Cred că nu le costă nimic să vină cu o vorbă bună ,ca să-ți aline suferința. Sau poate e o tactică ,îți vorbesc urât ,să nu-ți mai pară rău că părăsești acestă lume.
– Eiii….nu toți medicii sunt la fel. Așteaptă să vezi ce s-a-ntâmplat.
– Ai dreptate,scuză-mă.
După încă o jumătate de oră de „ aoleu,inima mea ” ,ne cheamă asistenta cu degetul arătător. Intrăm cu ea, numai nevasta și cu mine, ca să-l scutim pe ăl bătrân de alte chinuri inutile.
– Ce zici că te supără ,mamaie ?
– Mă-nțeapă inima și nu pot să respir !
– Pe naiba ,nu poți să respiri ! Păi dacă nu mai respirai ,erai de mult pe altă lume. Ia,să tăceți din gură,că trebuie s-o ascult !
De fapt ,noi nu spusesem absolut nimic,situația în sine și privirea încruntată a doctoriței ne înghețau cuvintele în gât. Și după un minut ,îi pune eticheta.
– Dumneata te sperii ușor de fel ?
– Da ,sunt de felul meu cam panicoasă !
– Păi vezi că te-am ghicit ? N-are domnule nimic grav ,suferă doar de ipohondrie ! E ipohondră !
– Cum e , că n-am înțeles prea bine…..
– Ipohondră frate,ce nu înțelegi ? Își imaginează lucruri și intră-n panică din absolut orice . O duceți sus la pshihiatru !
Scoatem bătrâna suferindă și peste alte cinci minute ,suntem deja la doctorul de boli nervoase.
– Câte degete ți-am arătat acum ?
– Patru,îi dă mama-soacră răspunsul adevărat.
– Pe ăsta de lângă mine îl cunoști ?
– Da,e gineri-meu,să-i dea Dumnezeu sănătate, că e băiat bun.
– Nu pare dusă chiar de tot,dă doctorul verdictul . O lăsați aici o săptămână ca s-o supraveghem. Iar dumneata ,fiindcă ești băiat bun ,te duci la farmacia de peste drum și cumperi pastilele pe care ți le scriu. Că noi ,aici în spital,nu mai avem de toate ! Doar niște antinevralgice.
– Și uite așa ,am internat-o pe soacră-mea la „zgubilitici ” . Zilele treceau una după alta ,dar ipohondria ei nu dădea semne de vindecare. Iar inima o înțepa din ce în ce mai rău.De banii cheltuiți fără rost ,treizeci de milioane ,nici nu-ți mai amintesc.
– Mamă, nu mai aruncați banii degeaba pe fereastră. Mai bine, strângeți de pomeni !
– Stai liniștită mamă-soacră ,că n-avem noi norocul ăsta, ca să scăpăm de dumneata !
E femeie inteligentă,nu se supără la glume.
– Vasilico,ai vreo presimțire ? o-ntreabă socru-meu, care veghea de ceva vreme, lângă pat.
– Eu așa zic ….
– Atunci, ia spune-mi tu acuma, de câte ori m-ai înșelat ?
– Doar de trei ori ,Ioane !
– De trei ori ??? se miră socru-meu cu ochii mari cât cepele.
– Păi da, prima dată când am vrut noi să ne luăm apartament și era unul Georgescu ,de la Personal care nu vroia să aprobe cererea. M-am dus eu și am rezolvat….
– Vai de mine ! se vaită socru-meu, lovit instantaneu de-nțepături la inimă.
A doua oară când a fost ?
– Ei,când ? Atunci când ai vrut tu să ne cumpărăm mașină . Și directorul Ionescu de la CEC nu vroia să ne aprobe împrumutul …
– Ionescu ? Ăla mustăcios ?!
– Mustăcios,nemustăcios ,te-ai plimbat cu Dacia 20 de ani ?
– Vai de mine Vasilico,mă-ngrozești ,nu alta. Și-a treia oară ?
– A treia oară când ai dorit să ajungi lider sindical. Și îți mai trebuiau vreo trei sute de voturi ….
– Aoleu …Trei sute ?
– Lasă tată socrule,am încercat să-l liniștesc ,că-ntotdeauna e loc și de mai rău. Zi mersi că nu ți-a trecut prin cap să te faci președinte !
– Mă nenorociților,se zbârlește dintr-o dată soacră-mea, eu mor aici și voi credeți toate prostiile pe care vi le spun ? Mi-am imaginat și eu ceva frumos ,că tot spun doctorii ăștia că sufăr de ipohondrie.
– Ptiu ,bătute-ar să te bată , că tare m-ai speriat ,răsuflă ăl bătrân un pic mai ușurat.
– Să vezi ce-o să te mai sperii acuma ,că iar mă-nțeapă inima !
Din nou , „au,crau” , de nu știam ce să-i mai facem . Doar cu un extraveral am reușit s-o adormim până la urmă.
Săptămâna a trecut pe nesimțite ,dar ea era cu mult mai rău. Parcă și fața începuse să i se învinețească. Dar Dumnezeu nu o vroia încă alături,așa că ne-a luminat mintea să o ducem la o clinică particulară ,foarte renumită în probleme de inimă. Aparate sofisticate,de ultimă generație și doctori bine plătiți care se îngrijesc de tine ca de propria persoană.
– Are arterele înfundate și o să-i trebuiască 6 stenturi . Ce facem,continuăm,i le punem sau ne oprim ?
– Cât costă ? am întrebat cu gura mică.
– Cinci mii fiecare. Treizeci de mii în total ….trei sute de milioane vechi.
– Trei su… Și până când trebuie să aducem banii ?
– Până când o externăm .
– Și când o externați ?
– Mâine dimineață !
Inima noastră sănătoasă nu ne-a permis să o lăsăm, să moară ca un câine . Am pus mâinile pe telefoane și am sunat în stânga,dreapta, în față și până la urmă și în spate. I-am spus doctorului să-i pună stenturile ,am plătit și soacră-mea ,acum ,e bine sănătoasă. Chiar dacă ne-am înglodat în datorii ,măcar avem conștiința împăcată.
– Și doctorița aia cu ipohondria ,te-ai dus să-i bați obrazul ?
– Nu m-am mai dus…. O să i-l bată D-zeu cândva. Dacă ne lăsam în seama ei ,acum bătrâna ar fi zăcut în cimitir,cu textul negru scris pe cruce:
Sub această piatră grea
Șade biata soacră-mea
Moartă …de inimă rea !
