ANTONESEI-Liviu-round-wb_copy

ANTONESEI-Liviu-round-wb_copyÎn această seară, în cadrul Serilor Timpul, a fost lansat volumul de proză Cîteva idei despre fericire (1) al prietenului nostru InimăRea, cuprinzînd două romane, Damele din pălărie şi Casă pe pămînt. Din cel de-al doilea, am publicat în două rînduri fragmente consistente în revista Timpul. După declaraţia autorului, acest prin volum va fi urmat de altele două, deja scrise. Calitatea acestuia mă face să aştept cu nerăbdare apariţia celorlalte două. Public mai jos textul care ar fi trebuit sa servească drept prefaţă acestui prim volum. Din motive metafizice, dacă nu de-a dreptul mistice, toată lumea, adică eu, autorul cărţii, editorul, corectorul, a uitat în frenezia scoaterii rapide a cărţii de existenta sa! Îl public aici, ca să nu rămînă fără întrebuinţare, chiar dacă o versiune mai scurtă a apărut deja în revista Timpul din august. Cît priveşte lansarea ca atare, a fost unul din cele mai plăcute evenimente de acest fel la care am participat în ultima vreme, cinstit vorbind, în ultimii ani! Sper ca acest volum să se bucure, cum spun în finalul prefeţei uitate, de vînt bun la pupă!

Un cuvînt înainte

Interesant destin are şi autorul acestor excelente pagini de proză! Plecat din ţinuturile Severinului la Bucureşti de copil, oraş în care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, s-a fixat în amiaza vieţii la Suceava, asta, ţinînd seama de excepţionalele sale calităţi de povestitor – că doar Moldova e celebră mai ales prin povestaşii săi – , echivalînd cu un anume fel de întoarcere acasă. O casă pe pămînt, după cum sună titlul unuia dintre cele două romane, cu care  debutează tîrziu la editura revistei noastre. Dar destinul lui Inimă Rea este interesant şi în alt sens, unul profesional. Menit, pe vremea studenţiei bucureştene, unei cariere de filolog şi literat, complicaţiile vieţii, sau „meandrele concretului”, ca să citez un clasic al politichiei româneşti de astăzi, l-au condus spre o carieră cazonă de nimic prevăzută decît, poate, de profesia tatălui său. Şi, iarăşi, în amiaza vieţii, a regăsit drumul acela spre litere şi filologicale. Eu l-am descoperit în ceasul acesta al dublei sale întoarceri. Nu cu texte literare, mai întîi, ci cu profunde şi fosforescente comentarii în marginea articolelor publicate de alţii în ediţiile electronice ale ziarelor, pe diferite site-uri, bloguri şi forumuri, inclusiv însoţind articole de-ale mele din Cotidianul, VoxPublica şi, în ultima perioadă, de pe blogul meu, de pe site-ul Observatorului Cultural sau din ediţia electronică a ziarului Adevărul. M-au fermecat de la bun început comentariile sale evident elaborate, în care nu ştiam ce să apreciez mai întîi, sinuozităţile rafinate ale modului în care mergea argumentaţia, în care funcţiona gîndirea, sau strălucirea lipsită de superficialitate a stilului. M-am obişnuit atît de mult cu intervenţiile sale pe acolo pe unde scriu încît, atunci cînd lipseşte sau mi se pare că întîrzie – toţi avem şi vieţiile noastre cu problemele lor, nu putem sălăşui non-stop în cyberspaţiu! –, mi se strînge inima, îmi este teamă să nu se fi întîmplat ceva. Între timp, ne-am şi cunoscut. I-am fost oaspete de cîteva ori la Suceava, a venit şi el la o ediţie a Serilor Timpul, aici, în Iaşi, şi după cum am înţeles, i-a plăcut. Cum i-a plăcut să deguste vinul casei de la Bolta Rece, ceea ce îmi confirmă că n-a greşit deloc migrînd în Moldova şi, cu atît mai puţin, întorcîndu-se la literatură. Iar eu am fost fericit să descopăr un partener de discuţii la fel de fermecător precum autorul micilor şi atractivelor bijuterii risipite prin hăţişurile şi cotloanele cyberspaţiului.

Inimă Rea a mai avut o tentativă de întoarcere la umanităţi şi literatură la începutul anilor nouăzeci, cînd a fost o prezenţă frecventă în eliberata presă de comentariu politic şi culturală post-decembristă. Părea să-şi fi regăsit drumul, dar n-a fost să fie! Viaţa mai avea de cerut plăţile sale şi nu i-a dat răgazul acestei reîntoarceri, care s-a petrecut acum trei sau patru ani. Dar, de data aceasta, chiar este o reîntoarcere. Nu te apuci să debutezi literar, la această vîrstă, cu două romane deodată, dacă nu ai gînduri serioase în ceea ce priveşte literatura! Două romane, Damele din pălărie şi Casa pe pămînt, subsumate titlului general Idei despre fericire (1), cifra din paranteză semnificînd că aventura literară abia a început, iar eu, ţinînd seama de farmecul scrisului lui Inimă Rea, îmi doresc ca în anii care urmează cifra cu pricina să devină una cît mai mare. Două romane am spus? Da, două romane, pe care nu o să mă apuc acum să le povestesc, răpind cititorului plăcerea lecturii şi a descoperirii, dar despre care vreau totuşi să spun cîteva cuvinte. Două romane, însă atît de diferite tematic, ca viziune şi stilistic încît, neatent fiind, ai putea crede că aparţin unor autori diferiţi. Nu, nu despre asta este vorba. Cînd debutezi la maturitate, lucrurile îţi sunt destul de limpezi în cap încît să ştii cel mai bine modul în care trebuie să-ţi tratezi literar temele recurente, obsesiile proprii, cum urmează să prezinţi lumii mitul personal – cel care, adesea fără să ştii, ţi-a diriguit viaţa şi care, pe neaşteptate, a decis să te conducă pe drumul literaturii, să-ţi diriguiască şi acest drum.

Sînt fericit de această regăsire în literatură a lui Inimă Rea, cum sînt bucuros că, din întîmplare, i-am fost cumva un martor privilegiat, inclusiv publicînd acum aproape doi ani, în Timpul, primele două pagini de revistă din Casa pe pămînt. Iar acum, editura revistei publică deja aceste două romane, care vor fi, cum am scris deja că sper, urmate de altele. Cum încă mai trăim în era Navigatorului, îi urez lui Inimă Rea vînt bun la pupă! (aug.2011)