Soţia mea, încântată de posibilitatea de a comanda cărţi româneşti prin serviciul excelent organizat, prin internet, de Librăria Humanitas, mă ademeneşte din când în când cu câte o carte care-i place în mod deosebit. De data aceasta este vorba despre cea mai recentă carte a filosofului Gabriel Liiceanu, intitulată „Întâlnire cu un necunoscut” (Editura Humanitas 2010), lansată la ediţia din această vară a târgului de carte bucureştean „Bookfest”, pe care anul acesta l-am urmărit, din păcate, de la distanţă.
Cartea este de fapt un „Jurnal”, necunoscutul este autorul, dar rostul scrierii nu este ca să aflăm lucruri ascunse despre acesta, ci să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Aşa cum declara autorul într-un interviu acordat ziarului „Evenimentul Zilei”, cu prilejul apariţiei cărţii, „paradoxul literaturii confesive (cartea despre mine e în fond cartea despre tine) se explică prin aceea că noi suntem în mult mai mare măsură asemănători decât diferiţi. De aceea autorul unui (bun) jurnal îl trimite pe cititor la o întâlnire cu el însuşi”. Aş îndrăzni să adaug că acest lucru este valabil mai ales dacă autorul este un gânditor ca Gabriel Liiceanu, care a hotărât să facă filosofia accesibilă tuturor.
Cine este autorul?
Gabriel Liiceanu s-a născut la Râmnicu-Vâlcea în 1942. A absolvit Facultăţile de Filosofie (1960-1965) şi de Limbi Clasice (1968-1973) şi a obţinut doctoratul în filosofie de la Universitatea din Bucureşti (1976). A lucrat ca cercetător la Institutul de Filosofie (1965-1975) şi la Institutul de Istorie a Artei (1975-1989), a fost bursier al Fundaţiei Humbold (1982-1984) şi a frecventat alături de prietenul său Andrei Pleşu aşa numita „Şcoală de la Păltiniş”, fiind elevul preferat al lui Constantin Noica. Aşa cum scrie într-un articol recent criticul literar Dan C. Mihăilescu, volumele „Jurnalul de la Păltiniş” (1983) şi „Epistolar” (1987), publicate de Liiceanu, „au marcat în ultimul deceniu al ceauşismului cea mai bună revanşă a bunei noastre tradiţii intelectuale…” (Dilema Veche nr. 337). Liiceanu este din 1990 director al Editurii Humanitas, iar, din 1992, este profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.
Filiaţiuni culturale.
Părintele spiritual al lui Gabriel Liiceanu este filosoful Constantin (Dinu) Noica. Ultimii ani ai vieţii (1977-1987) Noica i-a trăit la Păltiniş, unde a funcţionat celebra sa „Şcoală”, la care s-a format Liiceanu şi colegii săi.
Gândirea filosofică a lui Gabriel Liiceanu a fost influenţată cu predilecţie de idealismul platonician, Kant, Shelling, Husserl şi onto-fenomenologia lui Heidegger. Liiceanu afirmă: „Ceea ce a fost Fenomenologia spiritului» a lui Hegel pentru Noica, a fost «Fiinţă şi timp» a lui Heidegger pentru mine…”(pag. 308).
O legătură deosebită a existat între autor şi soţii Virgil Ierunca (1920-2006) şi Monica Lovinescu (1923-2008), care au trăit la Paris. Paginile despre ultimele întâlniri cu cei doi prieteni sunt emoţionante. Tot din exilul parisian, autorul a fost foarte legat de gânditorul Emil Cioran (1911-1995) şi de scriitorul Eugène Ionesco (1909-1994). Autorul notează: „Mă simt din ce în ce mai bine cu Cioran, cu Ionesco, cu Noica, cu Monica, cu Virgil. Citesc şi recitesc seară de seară când din unul, când din altul, şi mă culc împăcat, cu o senzaţie de bine şi de minunată tovărăşie. (pag. 214). La aceştia ar trebui să-i adăugăm, din ţară, pe filosoful Alexandru Dragomir (1916-2002) şi pe elenistul Petru Creţia (1927-1997). Autorul mărturiseşte: Poate că sensul vieţii mele este de-a fi depus mărturie pentru vieţile altora: Noica, Monica şi Virgil, mama, Dragomir, Cioran, Petru Creţia…(…) Mi-a plăcut să depun mărturie pentru oamenii extraordinari pe care i-am întâlnit” (pag.292).
Ce este un Jurnal în viziunea autorului?
Autorul unui Jurnal, în concepţia lui Liiceanu, deschide sanctuarul care este sufletul lui şi lasă lumea să intre şi să privească, dar numai în sălile care sunt deschise şi care pot fi vizitate (pag. 7). Şi, mai departe autorul precizează: „Orice jurnal amestecă (…) confesiunea cu moralismul (…) Un autor de jurnal nu va deschide niciodată uşa interzisă a vieţii sale pentru a se înjosi, pentru a se arăta în toată micimea fiinţei sale.”(pag. 11).
„Jurnalul meu este până la urmă despre «omul lăuntric», dar nu unul care se laudă că l-a găsit pe Dumnezeu, ci unul care-şi caută în el propria urmă. (…) S-ar putea ca vorbindu-le celorlalţi despre lăuntrul meu, să le stârnesc curiozitatea să se uite înlăuntrul lor. (…) Ei vor afla de la mine cine sunt ei, după ce eu voi fi încercat să aflu de la mine cine sunt eu (pag. 94).
Cartea ne prilejuieşte o interesantă excursie literară. Autorul citează mai ales din numeroase Jurnale, începând cu „Confesiunile” lui Augustin (354-430) şi până la cele ale lui Tolstoi, Kafka, Barbellion (1899-1919) şi Julien Green (1900-1998). Dintre filosofi îi citează cu predilecţie pe Kierkegaard (1813-1855) şi Heidegger (1889-1976), iar concizia şi farmecul aforismelor cioraniene, care sunt citate, se îmbină în mod firesc cu formulările sclipitoare ale autorului.
Despre „mersul vieţii”.
Am cules câteva cugetări cu privire la acest subiect, atât de actual, pentru toţi cei care am trecut de mijlocul vieţii:
· „În curgerea oricărei vieţi pândeşte, neocrotită din timp, silueta ascunsă a viitorului” (pag. 17).
· „Orice revenire înapoi în propria-ţi viaţă este un semnal că ai început să-ţi străvezi sfârşitul” (pag. 27).
· „Odată ce ai depăşit jumătatea vieţii, începi să simţi apăsarea timpului între omoplaţi («greutatea anilor»), care creşte apoi de la un an la altul. Până la brânciul final (pag. 37).
· „Vei fi viu câtă vreme vei avea de dat şi de primit, indiferent că urci pe panta vieţii sau că, ajuns pe celălalt versant, începi să cobori” (pag. 41).
· „Omul este o fiinţă care consumă timp, aşa cum spui despre o maşină că merge cu benzină. Rezervorul timpului meu ajunge la fund (pag. 54).
· „Moartea nu are măreţie decât dacă survine în plină detentă a vieţii… (E tragică dar nu umilitoare), pag. 109.
· „Liber cu adevărat eşti doar când ai scăpat de teama de moarte” (pag. 132).
· „Oamenii modeşti mor fără să facă scandal” (pag. 150).
· „Firesc ar fi să trăim până la vârsta la care nu mai avem nici un regret că vom muri. Ar fi o moarte pe măsura fiecăruia” (pag. 199).
· „Pe nesimţite, începem să murim. Suntem <aşteptaţi>” (pag. 48).
Din păcate, toate aceste cugetări, oricât sunt de sclipitoare şi adevărate, nu ne pot asigura că moartea noastră va fi cum am dori să fie. Mari spirite, ca Cioran, au avut parte de o moarte umilitoare. Câtă înţelepciune în urarea paradoxală „Să dea Dumnezeu să murim sănătoşi”! (pag. 64).
Despre România şi comunism.
Autorul consideră că, după cei 40 de ani de comunism şi 20 de ani de aşa zisă tranziţie, România mai este bolnavă. Câteva citate relevante:
România, „o ţară de oameni pociţi sufleteşte, care a ieşit schilodită din comunism şi care merge buimacă prin istorie. Unde întorci capul dai de hahalere, de pungaşi, de mitocani, de şmecheri şi pramatii, pe scurt de-o adunătură de indivizi care (…), se bat cu pumnii în piept că sunt «români», deşi nu le pasă nici cât o ceapă generată de soarta ţării lor, pe care, prin tot ce fac clipă de clipă, o duc de râpă şi-o dau de ruşine”(pag. 203).
Despre defectele românilor autorul scrie: „Cele mai grele lucruri pentru români: să se pună în cauză (celălalt e întotdeauna de vină); tenir la promesse (să-şi respecte cuvântul dat); să obţină continuitatea efortului într-o direcţie propusă; să caute în ei înşişi explicaţia pentru eşecul suferit” (pag. 156). Îl pot asigura pe dl. Liiceanu că nici noi, israelienii, nu suntem străini de multe din aceste defecte.
Cât despe comunism, analiza sa este făcută de pe poziţiile unui „ gânditor de dreapta”. Mă rezum la trei citate:
„Comuniştii sunt bădărani, obraznici şi violenţi (…)
Comunismul este proecţia în istorie a resentimentului slugilor (…)
Comuniştii au făcut din Romănia o ţară de oameni săraci, trişti şi fără dinţi”
(pag. 158-159).
Autorul a rezistat mediului de „cloacă multilateral dezvoltată” din anii comunismului creindu-şi o rezervaţie proprie, aşa numita „patrie mică” (pag.140). Această „patrie mică”, o păstrează şi în prezent, în mediul corupt al tranziţiei, ca un extras de viaţă plauzibilă, cu proiecte de schimbare a lumii pe porţiuni mici (pag. 302). Aşa cum explica Liiceanu într-un interviu acordat lui Cristian Pătrăşcoiu, poziţia sa nu este legată de pasiuni politice curente, ci de indignări morale (vezi grupajul: „Repere intelectuale ale dreptei româneşti: Gabriel Liiceanu”, în „Revista 22″, nr. 22/ 2010).
Autorul propune revenirea la tradiţia interbelicului: „Integrarea noastră în Europa ar trebui să înceapă cu reintegrarea interbelicului, adică locul în care s-a întrerupt creşterea organică a istoriei noastre” (pag.170).
Soţia mea, încântată de posibilitatea de a comanda cărţi româneşti prin serviciul excelent organizat, prin internet, de Librăria Humanitas, mă ademeneşte din când în când cu câte o carte care-i place în mod deosebit. De data aceasta este vorba despre cea mai recentă carte a filosofului Gabriel Liiceanu, intitulată „Întâlnire cu un necunoscut” (Editura Humanitas 2010), lansată la ediţia din această vară a târgului de carte bucureştean „Bookfest”, pe care anul acesta l-am urmărit, din păcate, de la distanţă.
Cartea este de fapt un „Jurnal”, necunoscutul este autorul, dar rostul scrierii nu este ca să aflăm lucruri ascunse despre acesta, ci să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Aşa cum declara autorul într-un interviu acordat ziarului „Evenimentul Zilei”, cu prilejul apariţiei cărţii, „paradoxul literaturii confesive (cartea despre mine e în fond cartea despre tine) se explică prin aceea că noi suntem în mult mai mare măsură asemănători decât diferiţi. De aceea autorul unui (bun) jurnal îl trimite pe cititor la o întâlnire cu el însuşi”. Aş îndrăzni să adaug că acest lucru este valabil mai ales dacă autorul este un gânditor ca Gabriel Liiceanu, care a hotărât să facă filosofia accesibilă tuturor.
Cine este autorul?
Gabriel Liiceanu s-a născut la Râmnicu-Vâlcea în 1942. A absolvit Facultăţile de Filosofie (1960-1965) şi de Limbi Clasice (1968-1973) şi a obţinut doctoratul în filosofie de la Universitatea din Bucureşti (1976). A lucrat ca cercetător la Institutul de Filosofie (1965-1975) şi la Institutul de Istorie a Artei (1975-1989), a fost bursier al Fundaţiei Humbold (1982-1984) şi a frecventat alături de prietenul său Andrei Pleşu aşa numita „Şcoală de la Păltiniş”, fiind elevul preferat al lui Constantin Noica. Aşa cum scrie într-un articol recent criticul literar Dan C. Mihăilescu, volumele „Jurnalul de la Păltiniş” (1983) şi „Epistolar” (1987), publicate de Liiceanu, „au marcat în ultimul deceniu al ceauşismului cea mai bună revanşă a bunei noastre tradiţii intelectuale…” (Dilema Veche nr. 337). Liiceanu este din 1990 director al Editurii Humanitas, iar, din 1992, este profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.
Filiaţiuni culturale.
Părintele spiritual al lui Gabriel Liiceanu este filosoful Constantin (Dinu) Noica. Ultimii ani ai vieţii (1977-1987) Noica i-a trăit la Păltiniş, unde a funcţionat celebra sa „Şcoală”, la care s-a format Liiceanu şi colegii săi.
Gândirea filosofică a lui Gabriel Liiceanu a fost influenţată cu predilecţie de idealismul platonician, Kant, Shelling, Husserl şi onto-fenomenologia lui Heidegger. Liiceanu afirmă: „Ceea ce a fost Fenomenologia spiritului» a lui Hegel pentru Noica, a fost «Fiinţă şi timp» a lui Heidegger pentru mine…”(pag. 308).
O legătură deosebită a existat între autor şi soţii Virgil Ierunca (1920-2006) şi Monica Lovinescu (1923-2008), care au trăit la Paris. Paginile despre ultimele întâlniri cu cei doi prieteni sunt emoţionante. Tot din exilul parisian, autorul a fost foarte legat de gânditorul Emil Cioran (1911-1995) şi de scriitorul Eugène Ionesco (1909-1994). Autorul notează: „Mă simt din ce în ce mai bine cu Cioran, cu Ionesco, cu Noica, cu Monica, cu Virgil. Citesc şi recitesc seară de seară când din unul, când din altul, şi mă culc împăcat, cu o senzaţie de bine şi de minunată tovărăşie. (pag. 214). La aceştia ar trebui să-i adăugăm, din ţară, pe filosoful Alexandru Dragomir (1916-2002) şi pe elenistul Petru Creţia (1927-1997). Autorul mărturiseşte: Poate că sensul vieţii mele este de-a fi depus mărturie pentru vieţile altora: Noica, Monica şi Virgil, mama, Dragomir, Cioran, Petru Creţia…(…) Mi-a plăcut să depun mărturie pentru oamenii extraordinari pe care i-am întâlnit” (pag.292).
Ce este un Jurnal în viziunea autorului?
Autorul unui Jurnal, în concepţia lui Liiceanu, deschide sanctuarul care este sufletul lui şi lasă lumea să intre şi să privească, dar numai în sălile care sunt deschise şi care pot fi vizitate (pag. 7). Şi, mai departe autorul precizează: „Orice jurnal amestecă (…) confesiunea cu moralismul (…) Un autor de jurnal nu va deschide niciodată uşa interzisă a vieţii sale pentru a se înjosi, pentru a se arăta în toată micimea fiinţei sale.”(pag. 11).
„Jurnalul meu este până la urmă despre «omul lăuntric», dar nu unul care se laudă că l-a găsit pe Dumnezeu, ci unul care-şi caută în el propria urmă. (…) S-ar putea ca vorbindu-le celorlalţi despre lăuntrul meu, să le stârnesc curiozitatea să se uite înlăuntrul lor. (…) Ei vor afla de la mine cine sunt ei, după ce eu voi fi încercat să aflu de la mine cine sunt eu (pag. 94).
Cartea ne prilejuieşte o interesantă excursie literară. Autorul citează mai ales din numeroase Jurnale, începând cu „Confesiunile” lui Augustin (354-430) şi până la cele ale lui Tolstoi, Kafka, Barbellion (1899-1919) şi Julien Green (1900-1998). Dintre filosofi îi citează cu predilecţie pe Kierkegaard (1813-1855) şi Heidegger (1889-1976), iar concizia şi farmecul aforismelor cioraniene, care sunt citate, se îmbină în mod firesc cu formulările sclipitoare ale autorului.
Despre „mersul vieţii”.
Am cules câteva cugetări cu privire la acest subiect, atât de actual, pentru toţi cei care am trecut de mijlocul vieţii:
· „În curgerea oricărei vieţi pândeşte, neocrotită din timp, silueta ascunsă a viitorului” (pag. 17).
· „Orice revenire înapoi în propria-ţi viaţă este un semnal că ai început să-ţi străvezi sfârşitul” (pag. 27).
· „Odată ce ai depăşit jumătatea vieţii, începi să simţi apăsarea timpului între omoplaţi («greutatea anilor»), care creşte apoi de la un an la altul. Până la brânciul final (pag. 37).
· „Vei fi viu câtă vreme vei avea de dat şi de primit, indiferent că urci pe panta vieţii sau că, ajuns pe celălalt versant, începi să cobori” (pag. 41).
· „Omul este o fiinţă care consumă timp, aşa cum spui despre o maşină că merge cu benzină. Rezervorul timpului meu ajunge la fund (pag. 54).
· „Moartea nu are măreţie decât dacă survine în plină detentă a vieţii… (E tragică dar nu umilitoare), pag. 109.
· „Liber cu adevărat eşti doar când ai scăpat de teama de moarte” (pag. 132).
· „Oamenii modeşti mor fără să facă scandal” (pag. 150).
· „Firesc ar fi să trăim până la vârsta la care nu mai avem nici un regret că vom muri. Ar fi o moarte pe măsura fiecăruia” (pag. 199).
· „Pe nesimţite, începem să murim. Suntem <aşteptaţi>” (pag. 48).
Din păcate, toate aceste cugetări, oricât sunt de sclipitoare şi adevărate, nu ne pot asigura că moartea noastră va fi cum am dori să fie. Mari spirite, ca Cioran, au avut parte de o moarte umilitoare. Câtă înţelepciune în urarea paradoxală „Să dea Dumnezeu să murim sănătoşi”! (pag. 64).
Despre România şi comunism.
Autorul consideră că, după cei 40 de ani de comunism şi 20 de ani de aşa zisă tranziţie, România mai este bolnavă. Câteva citate relevante:
România, „o ţară de oameni pociţi sufleteşte, care a ieşit schilodită din comunism şi care merge buimacă prin istorie. Unde întorci capul dai de hahalere, de pungaşi, de mitocani, de şmecheri şi pramatii, pe scurt de-o adunătură de indivizi care (…), se bat cu pumnii în piept că sunt «români», deşi nu le pasă nici cât o ceapă generată de soarta ţării lor, pe care, prin tot ce fac clipă de clipă, o duc de râpă şi-o dau de ruşine”(pag. 203).
Despre defectele românilor autorul scrie: „Cele mai grele lucruri pentru români: să se pună în cauză (celălalt e întotdeauna de vină); tenir la promesse (să-şi respecte cuvântul dat); să obţină continuitatea efortului într-o direcţie propusă; să caute în ei înşişi explicaţia pentru eşecul suferit” (pag. 156). Îl pot asigura pe dl. Liiceanu că nici noi, israelienii, nu suntem străini de multe din aceste defecte.
Cât despe comunism, analiza sa este făcută de pe poziţiile unui „ gânditor de dreapta”. Mă rezum la trei citate:
„Comuniştii sunt bădărani, obraznici şi violenţi (…)
Comunismul este proecţia în istorie a resentimentului slugilor (…)
Comuniştii au făcut din Romănia o ţară de oameni săraci, trişti şi fără dinţi”
(pag. 158-159).
Autorul a rezistat mediului de „cloacă multilateral dezvoltată” din anii comunismului creindu-şi o rezervaţie proprie, aşa numita „patrie mică” (pag.140). Această „patrie mică”, o păstrează şi în prezent, în mediul corupt al tranziţiei, ca un extras de viaţă plauzibilă, cu proiecte de schimbare a lumii pe porţiuni mici (pag. 302). Aşa cum explica Liiceanu într-un interviu acordat lui Cristian Pătrăşcoiu, poziţia sa nu este legată de pasiuni politice curente, ci de indignări morale (vezi grupajul: „Repere intelectuale ale dreptei româneşti: Gabriel Liiceanu”, în „Revista 22″, nr. 22/ 2010).
Autorul propune revenirea la tradiţia interbelicului: „Integrarea noastră în Europa ar trebui să înceapă cu reintegrarea interbelicului, adică locul în care s-a întrerupt creşterea organică a istoriei noastre” (pag.170).
Aici am o obiecţie. Autorul a trăit numai în comunism. Nu are experienţa interbelicului, de aceea cred că îl idealizează. El face abstracţie că printre „produsele româneşti” ale interbelicului au fost şi legionarismul, dictatura carlistă şi dictatura antonesciană (pag. 268). Faptul că un om de cultura şi de condiţia socială a lui Noica a devenit legionar activ este tot un rezultat al aşa zisei „normalităţi” a interbelicului. Asta nu numai în România. Să nu uităm că filosoful Martin Heidegger a strigat din convingere „Heil Hitler” în Germania anului 1933!
De asemenea, cred că Liiceanu, nu este capabil să înţeleagă pe deplin grozăvia exterminării din motive rasiale şi ce a însemnat industria, bine pusă la punct, de exterminare a evreilor de câtre nazişti. Aşa se explică faptul că se declară „stupefiat” de afirmaţia că „la nivel de întrupare a răului absolut nazismul rămâne de neegalat” (pag. 367). Aş aminti doar că numai câteva luni înainte de înfrângere, naziştii au găsit resursele pentru a extermina pe evreii din Ungaria şi Ardealul de Nord. În schimb, în ultimul deceniu al comunismului, cu toată mizeria şi deriziunea ceauşistă, Liiceanu a putut să publice Jurnalul de la Păltiniş. Nu cred că este cazul să facem o întrecere în ce priveşte întruparea răului între Holocaust şi Gulag. Ambele grozăvii trebuesc condamnate în egală măsură. Şi, totuşi, există o unicitate a Holocaustului!
Concluzii.
M-am limitat în această prezentare la câteva probleme, care mi s-au părut esenţiale. Cartea tratează un număr infinit de probleme, aşa cum este viaţa noastră. Este o carte fermecătoare şi interesantă, care se citeşte pe nerăsuflate şi se cere recitită, pentru a fi descoperite profunzimile ei. Pe drept cuvânt autorul îşi exprimă „bucuria de a şti că în cele din urmă a reuşit să evadeze din cuşca cu miros de mucegai a filosofiei şi a ajuns să scrie pe înţelesul oricui” (pag.287). Sau, cum declara în interviul citat mai sus din „Evenimentul Zilei”: „A face filosofie nu înseamnă neapărat să vorbeşti păsăreşte sau să treci prin lume grav şi îngândurat. A face filosofie înseamnă să vezi sensuri acolo unde ceilalţi nu văd decât fapte.” Cartea este o întâlnire utilă şi plăcută cu un filosof care vorbeşte pe înţelesul tuturor.
