Însemnare scurtă foarte a călătoriii mele în Corfu pre urmele măiestrului Diurel (I)

 

În Corfu toate pisicile sunt slabe. Se preling pe lângă roţile vreunei maşini sau se răsfaţă pe capota alteia, în serile care eliberează oraşul de căldura năucitoare din timpul zilei. Pentru că uneori marea nu face nimic, se mulţumeşte numai să sfideze ţărmul stâncos, – pe care au răsărit casele, oamenii şi chiparoşii –, cu albastrul ei nesimţitor şi pur. Nu trimite nici măcar gândul unei adieri, iar cei mai norocoşi rămân, de bună seamă, cei care, adăstând pe pietre, se lasă împroşcaţi de valurile stârnite în urma unei şalupe sau a feribotului ce leagă insula cu Brindisi, cu Ragusa sau cu cetatea Sfântului Marcu.

 

Adevărul e că leul veneţian mai ţine încă în ghearele sale bucăţi din trupul îmbibat cu arome al oraşului. În perimetrul marcat de vechea fortăreaţă, de promontoriul pe care se află Centrul Cultural Ionian şi de fortăreaţa nouă, se răsfiră străduţele cartierului în care am locuit, am respirat, am crezut şi ne-am rătăcit nu de puţine ori în căutarea cine ştie cărui vas din lemn de măslin întrezărit în colţul unei vitrine cu o seară înainte. Colonade, trepte alunecoase, – tocite de preumbletul atâtor străni, buimăciţi de oferta corfioţilor, multiplicată de vitrinele magazinelor într-un pragmatic joc de oglinzi –, pasaje nu mai late de o deschidere de braţe, – intrări într-un tărâm care se vrea accesat aşa cum ai trece o mireasă peste prag –, balcoane între care, pe frânghii cu scripeţi, atârnă rufe multicolore; o versiune fără palate, canale şi gondolieri a oraşului dogilor, lorzii protectori ai acestui teritoriu vreme de câteva sute de ani.

 

În 1386 Corfu a solicitat Veneţiei să preia controlul asupra insulei care, din punct de vedere strategic, era de o importanţă covârşitoare. Nimeni nu concepea Europa fără Corfu, cum nici noi n-am concepe, de pildă, România fără Europa. Turcii, care au bătut la porţile ei timp de multe secole, în speranţa unei mai rapide integrări, au debarcat în august 1537 la Gouvia. Douăzeci şi cinci de mii de oameni, sub comanda lui Ali Beg, – unul din acei begi pe care biroul de cadre al armatei otomane îi promova cu destulă regularitate –, au trecut insula prin foc şi sabie, dar fără a reuşi să cucerească oraşul. În 1716, armata comandată de Johann Schulemberg, general austriac aflat în slujba Veneţiei, – a cărui statuie îi veghează azi, dinspre Esplanadă, pe turiştii care-şi sorb uzo-ul şi adulmecă parfumul de usturoi din sosul de tsatsiki –, a respins al doilea mare asediu turcesc, care debutase tot la Gouvia.

 

Situată în partea de nord-vest a oraşului, Marina Gouvia reprezintă, în zilele noastre, paradisul ambarcaţiunilor de agrement, al bărcilor de diferite forme şi dimensiuni, – pântecoase, fusiforme, robuste sau suple –, reunite însă sub stăpânirea unei singure culori, albul care „dă” atât de bine prin contrast cu albastrul de croazieră. Pentru că există mai multe nuanţe ale acestui albastru a cărui obârşie se află cu adevărat între Calabria şi Corfu, după cum credea Lawrence Durrell. În larg, aşa cum l-am fotografiat de la prora caicului, el ţâşneşte de sub spuma lăptoasă a valurilor ca un izvor de cerneală; o licoare siderală, demnă de pana unui dramaturg renascentist, suspectat, – la vremea în care cădea victimă unui act de piraterie editorială şi i se publicau sonetele fără încuviinţatrea sa –, că s-ar fi aflat în spaţiul ionian, înmărmurindu-se de frumuseţea locurilor pe care le-ar fi plasat, în Furtuna, sub oblăduirea baghetei de magician a lui Prospero.

 

„Pentru noi e ca-n rai”, a recunoscut un poet canadian, însurat cu o romancieră britanică, autoare de thrillere, cei doi locuind pe ţărmuri la fel de stâncoase, dar bătute de vânturi şi de ploi, în Cornwall. În urmă cu câţiva ani, ei au stat, vreme de o săptămână, la al doilea nivel al Case Albe din Kalami, casa de vis şi de miere a lui Lawrence Durrell şi a primei sale soţii: „Casa am descoperit-o într-o frumoasă zi de primăvară. Când am coborât pe treptele de piatră, cerul se desfăşura într-un eroic arc albastru. […] Ne-am uitat prin paravanul ramurilor de măslin la digul alb pe care erau întinse la uscat tot felul de unelte pescăreşti. Un balcon neîngrijit. Duşumelele erau reci. Orătăniile cloncăneau molcom într-un colţ întunecat unde, în aşteptarea anotimpului său, zăcea impresionantul teasc de măsline. Un chiparos se înălţa nemişcat – părând să străjuiască poarta lumii celeilalte.”

 

Poarta lumii celeilalte avea să se întredeschidă nu peste multă vreme pentru cel care scria aceste rânduri în 1937, pentru el şi pentru o Europă tihnită ce-şi făcea siesta în preajma celui de-al doilea război mondial. Lawrence şi Nancy aveau să abandoneze presupusa insulă a lui Prospero, să se refugieze din Grecia ameninţată de invazia nazistă, să traverseze Mediterana la bordul unei mici ambarcaţiuni, călătorind numai în timpul nopţii pentru a nu fi reperaţi de Stukas-urile nemţeşti şi, finalmente, în aprilie 1941, împreună cu Penelope, fetiţa lor de un an, aveau să ajungă în Egipt, spre a se despărţi acolo pentru totdeauna. „Doar războiul e de vină, cred”, îi scria Durrell lui Henry Miller înainte de a fi transferat la Alexandria, ca agent de presă pe lângă Ministerul Britanic de Informaţii.

 

Am stat alături de Penelope la masă, pe terasa restaurantului ţinut de actualul proprietar al Case Albe, un fin corfiot al lui Lawrence. Am stat alături de Penelope şi de sora ei vitregă, romanciera britanică autoare de thrillere despre care soţul, poetul canadian, ne mărturisea: „ Ştiţi, cineva trebuie să aducă şi bani în casă, însă e chiar frustrant. Ea se scoală dimineaţa devreme şi începe să bată la maşină cu toate degetele: ta-ta-ta-ta… ta-ta-ta-ta… ta-ta-ta-ta-ta.. ta-ta. Eu mă scol mai târziu şi-mi încerc puterile cu numai două degete: ta… ta-ta… ta-ta…” Tot el ne-a spus că acel scurt sejur de o săptămână, când o însoţiseră de fapt pe Penelope, s-a materializat într-un ciclu de poeme, pe care spera să-l citească la un viitor colocviu româno-britanic. Asta după ce încercase să ne convingă că oamenii Consiliului Britanic nu solicită la astfel de întâlniri scriitori de front-line. După ce i-am dat câteva nume, părea mai conciliant, dar n-am insistat, voiam să lăsăm lucrurile să vină de la sine, reacţionam cu greutate la ceea ce ni se întâmpla, poate şi din cauza zăpuşelii sau poate pentru că ni se părea ireal norocul de a savura fileul de ţipar şi vinul alb sec Macedonikos împreună cu fiica marelui alexandrin şi cu rudele ei.

 

De pe terasa-restaurant a Casei Albe din Kalami am încercat să cuprindem peisajul cu privirea, să numărăm clădirile de pe dealuri şi vasele din golf, pe lângă care se bălăceau turiştii înfocaţi şi mulţi dintre tovarăşii noştri de călătorie, să măsurăm nu în timp, ci în straturi, imaginile care se suprapuneau peste ceea ce memoria noastră developa din cartea lui Durrell despre Corfu: „Suntem pe un promontoriu golaş, a cărui minunată suprafaţă neatinsă , de rocă metamorfică, este acoperită cu măslini şi stejari, în forma unui mons pubis.”

 

Suntem la poalele acestui mons pubis, într-un amfiteatru în care marea oficiază adevărate ritualuri, impregnând totul cu fertilitatea ei, nepustiind nimic, cuibărind imaginile caselor ce izbucnesc ca nişte flăcări albe sau galbene printre măslini şi stejari; sau se lasă câteodată surprinsă, ca în această clipă în care, sub privirile noastre extaziate, un iaht de lux de un alb orbitor, cu geamuri fumurii, pătrunde în golf ca un amant desăvârşit şi misterios.

 

Suntem între cinzeci şi şaptezeci de apostoli sau tribuni ai lui Lawrence Durrell, adunaţi aici la cea de-a unsprezecea conferinţă a societăţii internaţionale care-i poartă numele, străduindu-ne să-i aprofundăm şi să-i promovăm biografia şi opera. Suntem în Corfu pentru că aici tânărul Larry şi-a regăsit identitatea, traumatizată de desprinderea de India, unde se născuse, şi de instalarea într-o matrice spirituală pe care a respins-o de la bun început: insula Albionului, cum o numeau druizii, dar care pentru Larry a rămas pentru veşnicie Insula Budincii. „Anglia”, afirma el într-o scrisoare către acelaşi Henry Miller, „m-a infestat până în rărunchi şi a-ncercat să distrugă tot ce era singular şi unic în fiinţa mea.”

 

Pe cât de profund era refuzul acestei noi matrici stilistice, pe atât de bântuitoare era amintirea ţinuturilor de basm de pe acoperişul lumii: „Albe, piscurile înzăpezite ale Himalayei”, şi le va rememora el mai târziu, „de la ferestrele camerei mele… Am vrut să mă duc acolo, în trecători, într-una din veri. Mi-au promis că mă vor lua cu ei.” Nu era vorba doar despre un vis neîmplinit, o castrare simbolică, ci şi despre o anume fascinaţie, noţiune pe care Maurice Blanchot o descrie undeva în pagini de o subtilă frumuseţe, insistând asupra caracterului ei simptomatic, ergo definitoriu, în relaţie cu copilăria. Copii au darul acesta minunat de cădea pradă fascinaţiei, iar a le răpi această posibilitate înseamnă a le pune în pericol întreaga dezvoltare spirituală.

 

Durrell a avut marele noroc, după o adolescenţă în care s-a perindat prin mai multe şcoli îngrozitor de englezeşti, să se recupereze în spaţiul acestei insule protejate de apele materne ale Mediteranei. Numai că spiriduşul din el, sau soarta, l-a purtat de la o insulă la alta, de la un continent la altul, din Alexandria la Avignon, ceea ce explică prezenţa, la conferinţele societăţii, a unui număr constant de greci, egipteni şi francezi. Majoritatea o formează însă americanii, care au pus pe picioare această afacere intelectuală, ce presupune schimb de informaţii, editarea unui volum anual de studii durrelliene, editarea documentelor conferinţei care se ţine odată la doi ani, elaborarea de cursuri axate pe opera scriitorului, ş. a. m. d..

 

Posibilităţile sunt numeroase, asocierile care se fac cu opera altor scriitori sunt uimitor de fertile, pornind de la marchizul De Sade şi ajungând până la Thomas Pynchon. Sunt constatări făcute într-o după-amiază dedicată predării lui Durrell. Brainstormingul a fost urmat de o scurtă degustare de vinuri, în spiritul a ceea ce cu acidă acuitate a sintetizat David Lodge. În „Ce mică-i lumea!”, unul din romanele trilogiei sale dedicate lumii academice, scriitorul britanic spunea: „Conferinţa modernă seamănă cu pelerinajul creştinilor din Evul Mediu prin faptul că le permite participanţilor să se înfrupte din toate plăcerile şi distracţiile unei călătorii, chiar dacă nu sunt, chipurile, mânaţi decât de dorinţa austeră de a-şi perfecţiona cunoştinţele. Desigur, trebuie îndeplinite şi unele exerciţii de penitenţă – eventual prezentarea unei comunicări şi, cu siguranţă, audierea lucrărilor prezentate de către ceilalţi participanţi.”

 

Am audiat cu atenţie, cu plăcere, cu încântare sau cu indiferenţă aproape treizeci de comunicări, ale unor persoane care se mişcă foarte bine pe parcelele lor, care au la dispoziţie biblioteci computerizate şi nu trebuie să predea două norme ca să asigure traiului cotidian un minimum de decenţă. Sunt stăpâni pe ei, relaxaţi, chiar dacă mai au probleme cu canonul, cu ceea ce trebuie şi cu ceea ce vor să predea. Pentru că s-a pus întrebarea cât de canonic poate deveni Durrell, s-a deplâns starea de lucruri din Marea Britanie, respectiv numărul extrem de redus de specialişti în Durrell, s-a propus aducerea de lectori americani care să suplinească acest gol, etc., etc. Şi atunci ne-am deschis larg braţele, cât o străduţă din cartierul veneţian, chemându-i la noi unde trăim din plin miracolul noilor planuri de învăţământ, al modificării programelor, al introducerii sistemului pe credite. I-am invitat pe lectorii străini să vină să investească în România, în cursurile opţionale de care se feresc marea majoritate a cadrelor noastre didactice. Mai rămâne deschisă problema facilităţilor acordate, din ce în ce mai puţine, mai ales de când cu implementarea principiului autonomiei universitare.

 

Cu foarte puţine excepţii, nu ştiau mai nimic despre România. Se bucurau sincer că eram acolo, că reuşisem să ajungem pe ultima sută de metri, dar nu ne minunam mai puţin decât ei, întrucât nu mai era nimeni altcineva din Europa de Est, din fostele ţări comuniste. Trăiam un sentiment contradictoriu, de izbândă şi neîncredere, care s-a lămurit treptat.

 

Am marcat primul punct în cea de a doua seară, la recepţia oferită de preşedintele universităţii ioniene în grădinile Boscetto, grădinile fostului palat regal, o clădire nu de mari dimensiuni, cu elemente de arhitectură antică şi amplasată pe un colţ al falezei, deasupra Centrului Cultural Ionian. Unul din comesenii noştri, traducătorul în limba greacă al cărţii lui Durrell despre Corfu, a ţinut să ne spună ce imagine proastă au românii în Grecia. Era vorba despre cei care se îndeletniceau cu furtişaguri prin Atena şi i-am replicat că noi venim din altă parte a României. Sesizând că a gafat, a încercat s-o dreagă, povestindu-ne despre reputaţia de trişori pe care şi-o câştigaseră grecii în Parisul secolului trecut. Din privirile celorlaţi a înţeles doar că se scufunda şi mai adânc şi şi-a descoperit brusc, la două mese mai încolo, nişte prieteni din Germania, pe care nu-i mai văzuse de zece ani.

—————————

Dan H, POPESCU

Oradea, martie 2018