Recent am primit Premiul „Al. Mirodan”, al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel. Recunosc, el se lipeşte frumos de inima mea. Această distincţie mi-a fost acordată, după cum reiese din Diploma primită, pentru scrisul meu publicistic, adică pentru reportaj literar şi interviu, ca şi pentru restul activitatăţii mele culturale… Dar mă simt de-a dreptul înălţat de faptul că Premiul primit de mine, poartă numele lui Al. Mirodan care, în ultima parte a vieţii sale, m-a onorat cu aprecierea şi discreta sa simpatie. Nu cred că mi-aş fi dorit altceva… Premiul acesta însă, aproape fără să vreau, îmi aduce în minte legătura – câtă a fost – care a existat între mine şi marele scriitor, marele ziarist. Din punctul meu de vedere, sunt deosebit de importante şi, aş zice, frumoase, întâlnirile acestea cu autorul „Ziariştilor” şi al „Dicţionarului neconvenţional…”.
L-am cunoscut personal pe Al. Mirodan, nu atât de la om la om, adică mai apropiat, mai intim, ci, mai întâi, cu mai mulţi ani în urmă, în calitatea mea de Secretar general al Uniunii Originarilor din România în Israel (H.O.R.). Am luat legătura uneori cu el, „în interes de serviciu” şi, cum e şi firesc, relaţiile, chiar şi în situaţii mai tensionate, s-au desfăşurat în limitele bunului simţ. Revista „Minimum”, adică însuşi domnul Mirodan, pe de o parte, şi Organizaţia al cărei Secretar general şi Purtător de cuvânt eram, nu se aflau (destul de mult timp!) în simpatie reciprocă. Faţă de mine, inteligent şi pătrunzător, domnul Mirodan păstra o anume „distanţă legală” pe care eu n-am încercat, recunosc şi regret, s-o micşorez, absorbit fiind, din păcate, de alte diurne treburi – deloc literare. Dar marele scriitor şi ziarist m-a făcut să simt întotdeauna că nu confundă omul cu funcţia, şi mai ales nu neglijează, nicicum, contextul în care trebuia să exist şi să acţionez… Apoi am terminat cu U.O.R.-ul (unde am avut această înaltă funcţie, de Secretar general, vreo 15 ani). Despărţirea a fost pentru mine o eliberare, deşi nu puţine au fost succesele şi satisfacţiile ce le-am avut acolo, lucrând (mai ales pe plan social şi cultural) pentru binele colectivităţii noastre.
Această „desprindere” mi-a permis să mă aştern, în sfârşit, în sfârşit! la scris, după sufletul meu, liber şi neaşteptat de nimeni. Aşteptat am fost mai apoi, după publicarea unor reportaje de oarecare succes, după unele articole sau interviuri. Reuşisem oarecum, pentrucă mă simţeam liber!
Dar să revenim la „întâlnirile” mele cu Al. Mirodan. Altă făină se măcina acum la moară! Unele intersectări, câteva vorbe la obiect, tăceri concludente, consens, climat, atmosferă pozitivă… Nu-l incitam la multă vorbărie şi el, sunt sigur, aprecia asta: îl intuisem, mă simţise. În locul cuvintelor faptele vorbeau. Raporturile erau calde şi nedeclarate. Asta e convingerea mea! Intemeiată pe gesturi mici, poate nesemnificative pentru alţii. O dată, la sfârşitul Festivităţii lansării volumului al treilea din „Dicţionarul (său) neconnvenţional”, la Institutul Cultural Român de la Tel Aviv, se adunase în jurul său un bogat ciorchine de oameni. M-am apropiat şi eu, să-l felicit. Eram însă în afara cercului-ciorchine, căci nu suport să mă-nghesui. Cineva îl „croşeta” nepermiţând şi altora, care aşteptau, să-i spună o vorbă bună. Mirodan ridica din când în când capul, se uita spre ceilalţi, dar, politicos, revenea cu privirea la obositorul interlocutor… Mi-am spus: iată încă un motiv pentru care Mirodan nu iubeşte întrunirile publice. Când îşi mai ridică ochii şi se mai uită o dată spre cei din jur, mă zări, privirile ni se întîlniră şi am avut impresia că a vrut să-mi spună: „Asta este! Ce pot să fac?!”… Şi zâmbind peste capetele celorlalţi, mi-a făcut un semn cu fruntea şi sprâncenele, exclamând tare: „Roni!” Adică: „Mă bucur că eşti aici!”
Un prieten scriitor umorist, care era atunci lângă mine a ţinut, mai apoi, să-mi sublinieze atenţia maestrului. Dar parcă mai era nevoie?! Mie mi-a fost de-ajuns gestul şi cuvântul, unul singur, al Mirodanului! In seara aceea am fost foarte mulţumit…
A urmat, peste un timp destul de respectabil, o subţire colaborare la revista „Minimum”. Îmi reamintesc că, într-un rând, domnul Mirodan mi-a oferit chiar să susţin o rubrică. N-am să-mi iert niciodată că l-am refuzat (politicos, e drept – totuşi refuz a fost; totuşi, cu scuze şi argumente, cuvântul „nu”- ieşise din gura mea! Nu-mi vine să cred!). Şi asta, pentru că nu prea era ce simţeam eu că mi se potriveşte. Despre ce era vorba? Imi ceruse să prezint cititorilor de la „Minimum” cărţi venite la Redacţie, însoţindu-le de comentariul şi aprecierea mea. Un fel de critică literară de întâmpinare.
Partea proastă e că niciodată nu mi-am dorit un astfel de lucru! Nu m-a atras… Mie îmi place să fac reportaj literar, interviu, mă rog, să măzgălesc liber, mai mult după capul şi inima mea. Maestrul m-a înţeles. Dar el mă simţise şi mă cunoştea mai bine decât mă ştiam eu însumi! Acum, după trecerea sa Dincolo, se întâmplă un lucru, cum să-i zic?!, ocult… Cum le-ntoarce viaţa şi le aranjează după legile ei ascunse, cum se joacă destinul cu sufletele şi faptele noastre! Mi-a fost dat, în timpul din urmă, să scriu, şi încă cu plăcere, despre cărţi şi oameni cu condei bun, să descifrez, fără pretenţii, subtilităţi existente sau să intuiesc sensuri mai puţin vizibile. Mi-am dat şi eu cu „presupusul” şi, deodată, constat că fac, nici mai mult, nici mai puţin, decât ce îmi sugerase domnul Mirodan să fac. L-am refuzat atunci, dar el nu s-a lăsat. A tras sforile şi m-a aranjat de-acolo, de sus, zâmbindu-mi cu înţeles… Nu regret. Tocmai pentrucă vine de la dorinţa Mirodanului. Şi asta se întâmplă când meseria mea nu e cea de critic literar! Eu mă vreau – cum am mai spus – ziarist, gazetar, publicist, cum mă numise şi domnul Mirodan; mă vreau, în sinea mea ascunsă, poate chiar ceva mai mult. Dar nu critic literar! Totuşi, paradoxal, mă aflu-n treabă cu zâmbetul pe buze.
Iată, acum, o altă întâlnire cu maestrul Al. Mirodan… Într-un rând, ce m-am gândit eu? Hai să scriu ceva despre acest mare talent şi despre minunata lui Revistă (unică în felul ei, între toate literele româneşti!). Fac un reportaj, îmi imaginez că-i iau un interviu maestrului, iar articolul se vrea unul verosimil, serios, temeinic; lucrez atent, particip, se pare, la o şedinţă redacţională, revin, şterg, adaug, iese ceva, apoi mai retuşez, mai scurtez; folosesc un pic de imaginaţie, folosesc date reale (de pe unde mă pricep să le adun) le pompez viaţă, suflet, lumină, admiraţie şi dragoste… Sunt în inima eroului meu. Mă zbat o dată cu el pentru apariţia a încă unui număr de revistă. Sunt acolo. Respir cultură. Respir gazetărie de clasă. Mă simt mare, deştept, impietuos. Mă simt Mirodan… Sunt alături şi în sinea lui. Mi-e permis? Nu mă interesează! Important este să-l prezint aşa cum îl cred eu, aşa cum îl ştiu eu.
Reiau, pentru o oarecare edificare, ceva din acest reportaj. Retrăiesc cuvinte, imagini, atmosfera mirodaniană. Din strada Disenghoff, intru în Cafeneaua de la nr. 88. „Mese libere, oră fără afluenţă. Mobilier de culoare închisă. Deasupra mesuţelor, la care sunt doar câte două scaune, lampadare care luminează discret dar eficient. Loc elegant, vizibil şi retras, destinat parcă, la ore matinale, discreţiei, dar şi jocului perfid al imaginaţiei. (…) Eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesuţe ce-mi aminteşte genul de cofetărie provincială din România – nu-i! Ma uit şi pe terasă. Goală. Mirodan nu-i nici aici. Mă-ntorc să plec. Dar… cine-i tipul ăsta dintr-o parte a sălii, aplecat peste masă, astfel că nu i se vede faţa, având deja a doua ceaşcă de cafea şi câteva file desprinse de prin diferite publicaţii străine?! Citeşte absorbit, cu pixul în mână, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceaşcă e deja goală. Da, e el! Ne salutăm, foile rupte şi caietul intră repede în servietă. Comand şi eu «una neagră, mică».
Discuţia se leagă repede, e antrenantă, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Mă gândesc – amintindu-mi că în «chenarul redacţional» de la «Minimum» e amintit numai numărul Căsuţei poştale, nu şi sediul – mă gândesc că, de fapt, aici este, într-un fel, Redacţia. Aici Cerchez-Mirodan urmăreşte, scrie, devine şi detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca unei cărţi dintre atâtea «poliţiste», traduse de el în româneşte, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociază, deduce, rescrie, şterge, are probleme de conştiinţă, fumează trabuc şi bea cafele, decupează, desface şi lipeşte texte, poze şi caricaturi. Se ceartă. Intrigă. Dărâmă şi construieşte. Face gazetărie «la cataramă»! Acum, în zilele astea, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ca şi în urmă cu un an, cu doi sau douăzeci şi doi, ori douăzeci şi patru, el nu face un reportaj sau două. Nu face, să zicem, un ziar. Nu! Mirodan creează şi recreează o REVISTĂ! «Revista oamenilor inteligenţi», cum scria pe copertă, la-nceputul apariţiei sale.”… Şi aşa mai departe, lângă şi cu Mirodan, reportajul meu curge pe drumul lui.
Acum, că terminasem reportajul, dau să-l public. Stai, domnule, îmi zic eu, la un moment dat. Mirodan nu e oricine, scrii şi gata! Poate că ceva nu i se potriveşte! Poate unele date nu-i convin. De ce să nu-i dau să vadă materialul, înainte de a-l preda spre apariţe?! Numai că la Mirodan nu se ajunge uşor. Mai ales că era bolnav. Am vorbit mai întâi cu o anume persoană, care lucra pentru revista Mirodanului. Apoi am luat legătura, prin telefon, cu soţia scriitorului, căreia îi spun despre ce este vorba. Îmi zice că nu ştie dacă Mirodan e în putere să vorbească, dar îl va întreba dacă acceptă să-i trimit reportajul. (Nu ştiam atunci cât de puţin mai avea să trăiască!) Mi se comunică cum şi prin cine să trimit articolul meu şi, apoi, răspunsul maestrului – de asemena indirect – nu întârzie: era vorba doar de o singură observaţie – numărul de la Cafeneaua de pe strada Disenghoff, în care stătuserăm la o masă, cândva, era greşit. Atât! Corectez. Dau drumul materialului. Apare. Face ceva „valuri”, primesc câteva telefoane de la persoane pe care le-am admirat întotdeauna. Am publicat apoi acest reportaj şi în revista băcăuană „Ateneu” şi prin alte ziare româneşti, din presa internetală a lumii.
Sunt mulţumit că am onorat Mirodanul, aşa cum am crezut şi m-am pricept eu mai bine. Peste vreo două zile de la apariţia reportajului despre „Minimum”, în Israel, pe când mă aflu liniştit acasă la mine, sună telefonul: „Alo!… (Pauză) Roni?… (Pauză). Dragă, nu pot vorbi. Nu-s bine deloc. (Se auzea respiraţia grea!). Vreau să-ţi Mulţumesc!”. Am bâiguit ceva, iar Mirodan mi-a spus: „Scuză-mă, trebuie să închid. La revedere!…” Revederea nu a mai avut loc!
Şi, prin jocul dragostei şi-al întâmplării, mi-a fost dat, de curând, să am o nouă întâlnire, de suflet, cu Al. Mirodan. Asta s-a-ntâmplat când mi-a fost acordat Premiul Asociaţiei Scriitorilor, acest Premiu purtând numele Maestrului. O întâlnire minunată, ce le însumează pe toate celelalte, care au avut şi care n-au avut loc!
De fapt, îmi place să cred că, de-acolo, de sus, marele ziarist şi scriitor a „influenţat” juriul şi conducerea breslei noastre scriitoriceşti de limbă română, spre a hotărî această premiere a mea. Un simplu „Mulţumesc”, cum a fost cel al Maestrului, la telefon, poate însemna atât de mult! Încerc şi eu să-l spun, acum.
