TENE-AF-SEP2013-wb

TENE-AF-SEP2013-wbInterpretarea operelor literare se impune atunci când există ruptură dintre autor şi cititor

O operă literară este necesar să fie interpretată atunci când înţelegerea ei este greu de înţeles, când sensul ei este inaccesabil sau abscons, cum teoretizau opzecişti şi postmoderniştii de la noi pentru aşi justifica incoerenţa operelor pe care le scriau, şi când, din aceste motive, se produce o rupere de contact între autor şi cititor. Se pune fireasca întrebare cum a fost cu putinţă să se ajungă aici? Căci opera literară doar are menirea să facă cunoscut un lucru, iar nu să-l ascundă; ea nu trebuie săse ermetizeze, să se închidă în cochilia sinelui, ci să fie scrisă pentru a corespunde sincerităţii cititorului. Se cunoaşte faptul că opera literară se explică pe sine însăşi – atunci de ce, ulterior, are nevoie de încă o explicaţie deosebită? Pentru a da o „pâine“ criticilor care nu au scris în viaţa lor o operă literară. Cu puţine excepţii. Numai caracterul sincerităţii i se datorează faptul că o astfel de operă găseşte în general audienţă şi înţelegere. De fapt, în realitate avem însă întotdeauna de-a face cu o multitudine de opere. Cititorul ce a deprins gustul cititului va recurge la cele mai diferite lucruri pentru a-şi satisface curiozitatea. În cele mai multe cazuri, acest conglomerat de opere nu va dobândi o unitate în mintea cititorului- deşi ea reprezintă o astfel de unitate, independent de cititor, diferitele opere constituind o literatură. În ansamblu, cititorul urmăreşte, de fiecare dată, să se lase încântat de opera citită în momentul acela, dar, în final el se găseşte însă în faţa unui complex de reminiscenţe din diferitele lecturi, complex a cărui cheie el nu o poate găsi de la sine. Caracterul de literatură al operei literare este cel care conferă activităţii de interpretare relevanţa şi importanţa sa. Citind diferite cărţi, simţim nevoia de a fi orientaţi cu privire la semnificaţia pe care o au fiecare carte în parte într-o corelaţie mai amplă. Chiar şi cea mai banală întrebare- de ce o anumită carte este captivantă, iar alta plictisitoare?- pare să ne indice direcţia menţionată. Însă, nu numai operele literare sunt însoţite de interpretări. Judecătorul interpretează legile, avocatul, la fel, actorul interpretează rolul.

Chiar dacă ne limităm numai la interpretarea artistică, nici în acest caz nu poate fi trecut cu vederea sensul ambiguu al cuvântului „interpretare”. Este un cuvânt care pare să fi intrat în uzanţă sub forma a două accepţii total diferite. Vorbim despre interpretarea unei piese muzicale în acelaşi sens ca despre reprezentaţia unei piese de teatru.Ba, uneori ne exprimăm, desemnând şi un pianist cu denumirea de interpret. Nu se poate nega că şi acest mod de a interpreta presupune o anumită tălmăcire. În cazul unui rol ca Pristanda, de exemplu, sunt posibile tot atât de multe variante de interpretare cât şi numărul actorilor care au jucat vreodată acest rol din piesa lui Caragiale. În astfel de cazuri nu este vorba, în esenţă, chiar despre o interpretare sau o acordare de sens nou, ci mai degrabă despre executarea, despre realizarea operei de artă. Nu reprezintă interpretare conversaţiile şi schimburile de idei uzuale.

Exegeza=interpretare urmăreşte si apropie de înţelegere un lucru. A interpreta înseamnă extragerea unui cuvânt sau a unui fragment de text din cursul vorbirii, scoaterea lor din fluctuaţia vorbirii, în vederea lămuririi lor. În cazurile în care Pythia grăieşte ambiguu, devine neapărat necesară tălmăcirea şi interpretarea. Însă vorbirea curentă şi obişnuită nu se manifestă sub formă de oracole. Socotim, urmare celor spuse până acum, că nu este necesar să extindem aria problemelor referitoare la interpretarea literară specifică. E necesar să menţinem unitatea actului de interpretare faţă de toate încercările de a deduce o deosebire a metodelor din diferenţe dintre scopurile propuse. Astfel, de exemplu, sarcina de a înţelege mai îndeaproape o operă literară din trecut, s-ar părea că ar trebui să fie separată de orice critică de actualitate, pe motiv că înţelegerea evenimentelor din trecut necesită o interpretare istorică.

Dacă critica literară se ocupă adeseori cu interpretarea unei singure opere, istoria literaturii cuprinde întreaga literatură a unei naţiuni, sau totalitatea literaturii a unei epoci literare, sau chiar a mai multor epoci.Deşi în fiecare din aceste două cazuri se urmăreşte un scop complet diferit de celălalt, trebuie totuşi să subliniem că deosebirea nu poate fi nici principală şi nici metodologică. Şi aceasta deoarece şi critica literară este nevoită să cuprindă un orizont istorico-literar.

Formele fundamentale de prezentare ale interpretării sunt tratatul şi eseul, din a cărui familie face parte şi recenzia, caracteristică atât prin dimensiunile sale reduse, cât şi prin faptul că este consacrată actualităţii literare.
——————————-