Poate că este doar o umbră trecătoare amplificată de perspectivele destul de sumbre ale vieţii diurne din California. Ca o extensie la criza economică. Ca un reflex ambiguu, existenţial, la greutatea inerentă a adaptării în străinătate. În ultimul timp mulţi dintre co-naţionalii noştrii vorbesc din ce în ce mai deschis despre dorinţa de a găsi o posibilitate de a se întoarce acasă.
Pe măsură ce societatea românească din vestul american s-a diversificat, au apărut normal şi diferenţe vizibile. Dintre specialiştii stabiliţi de curând în zonă, tineri şi entuziaşti, majoritatea au succes profesional. Care se resfrânge şi asupra nivelului de viaţă. Românii locuiesc în zonele cele mai prospere şi se bucură de proprietăţi imobiliare cochete, maşini bune, şi cu eleganţă au un ritm de viaţă modern. Ei s-au adaptat uşor sistemului californian, vorbesc mai multe limbi străine, au umblat prin lume, îşi cresc şi îşi educă cu atenţie copiii. Chiar dacă au acces la media românească, inclusiv la posturile de televiziune, ei tind să fie mult mai informaţi în probleme locale şi să îi preocupe politica momentului. Vor să voteze şi să se exprime politic. Ei continuă să fie şi să simtă româneşte, dar nu mai sunt tributari unui naţionalism auster.
În acelaşi timp, cei veniţi mai de mult, mai ales înainte sau imediat după Revoluţie, pentru că au plecat în anumite condiţii, încă nu pot să se rupă de relaţia cu o ţară care pare că i-a trădat moral, forţându-i să fugă în străinătate. Astfel mulţi dintre ei au rămas ataşaţi de ţara mamă, încă aşteptând răspunsuri la nedumeririle de odinioară. Şi poate că tocmai această inabilitate de a se rupe de trecut îi face pe unii să nu se adapteze real în ţara lor de adopţiune. Şi să nu aibă succesul social şi profesional dorit. Sunt gospodării româneşti care sunt parcă copii fidele a celor de acasă. Unde totul se învârte în jurul revistelor româno-americane, posturilor de televiziune româneşti, muzicii din ţară. Mâncarea, distracţiile, ritmul de viaţă se aseamănă, impus, cu o România transpusă peste mări şi ţări.
Prin comparaţie, unii români sunt încă nefericiţi. Străini într-o ţară străină. După mulţi ani încă se mai zbat să-şi câştige existenţa precară. În lipsa unui balans între dorul de ţară şi realităţile imediate, unii români-americani încep să se gândească serios la întoarcerea acasă. Multă vreme orice discuţie despre revenirea în ţară a reverberat ca o înfrângere. Ca o dovadă că cei slabi pot claca în contextul american. Că unii nu se pot descurca, cu orice preţ. Între timp, prin influxul noilor veniţi, prin vizitatorii care aduc din ţară şi veşti bune, de succes şi bunăstare, întoarcerea acasă a devenit o opţiune viabilă. Realistă. Importantă pentru bunăstarea şi sănănatea morală a familiei. Cei care se gândesc la repatriere nu mai sunt priviţi ca nişte paria. Ca nişte rataţi. Din contră, sunt încurajaţi să aleagă soluţia care să-i facă fericiţi, alături de familia lor. Această schimbare de mentalitate este încă o dovadă de maturizare a societăţii romano-americane. Cu înţelegere şi prietenie, există suport pentru o alegere discretă, dar uneori necesară. În aceste vremuri tulburi, întoarcerea acasă, dureroasă aşa cum poate deveni, este o opţiune respectabilă.
