Pentru că Ţigăneştiul a fost urzeala pe care s-a ţesut sufletul meu şi a fost prezent cu mine oriune m-am aflat, când am început să scriu, cam pe la 70 de ani, Ţigăneştiul copilăriei mele s-a strecurat şi el printre rânduri. Curând s-a născut în mine dorinţa să-l prezint lumii într-o carte şi astfel a ţâşnit sub forma “Gând purtat de dor”, la care am lucrat timp de doi ani şi jumătate. A fost o muncă aproape peste puterile mele deoarece distanţa mare la care mă aflam nu mi-a permis documentarea aşa cum cere o astfel de lucrare. Dar, dincolo de copertele în care îi prezentam pe locuitorii Ţigăneştiului am încercat să le fac loc în multe dintre scrierile mele, pentru că mi-am dorit mult ca omenia şi hărnicia lor să fie cunoscute şi de către alţi oameni din lumea largă şi acest lucru a fost realizabil, de altfel, graţie internetului, sprijinul meu nepreţuit în atingerea acestui scop.
După ce s-au epuizat toate exemplarele tipărite am fost adesea întrebată de unde se mai poate procura această carte, de către alte persoane dornice să aibă în faţă frânturi din viaţa sătenilor mei. Aşa am luat hotărârea de a o reedita şi nu m-a lăsat inima să nu adaug şi o parte din alte scrieri în care Ţigăneştiul este prezent, fie integral, fie doar sub formă de fragmente sau chiar câteva reflectări ale imaginii sale în ochii celor care au scris despre textele mele.
De ce am revenit atât de des în scrierile mele asupra comunei mele natale? Cred că este o lege a firii ca pe măsură ce trec anii, omul să simtă tot mai puternic chemarea locului pe unde a trecut pragul unic al existenţei, să simtă tot mai stăruitor chemarea locului unde s-a înfăptuit acel miracol existenţial când a respirat începutul vieţii, acel dar venit din Ceruri cu ţipătul dintâi, petrecut cu mai mulţi ani în urmă. Cu timpul, chemarea comunei natale răsună tot mai puternic în pieptul meu şi tot mai tare se face auzit glasul doinei dorului de-acasă, tot mai puternică este chemarea întoarcerii spre obârşii.
Nu de puţine ori mă aşez la masa de scris şi încep o călatorie în sens invers, prin timp, în spaţiul din interiorul meu încărcat de tablouri revelatoare. Scriind, simt cum izvorăsc din străfunduri cuvinte încărcate de culori purtând amprenta copilariei şi apoi, treptat, se transformă într-un fel de liant între memoria acelor ani petrecuţi la Ţigăneşti şi viaţa mea de acum, care îşi urmează cursul la şapte mii de kilometri distanţă. Am cutezat să sper că acum, şi poate şi în viitorul mai îndepărtat, aceste scrieri să fie de folos cuiva; dar în prezent, ştiu sigur, în primul rând îmi sunt mie atât de utile… Pentru că prin ele retrăiesc o lume care este numai a mea. Sunt scrieri cu un transfer de suflet spre casa în care m-am născut şi poartă în ele miros de pământ reavăn în prag de primăvară, de pereţi văruiţi proaspăt, miros de grâu copt în arşita soarelui, de pâine coaptă în ţest, de scaldă la gârlă pe când vipia pârjolea totul în jur, miros de praf fierbinte din drum strecurat printre degetele picioarelor, miros de razachie şi porumb copt pe jărăgai, miros de rufe uscate în ger, toate adunate într-un mănunchi de amintiri cu arome ale copilariei, pitite peste tot şi-n toate. Cuvintele de-acum nu mai seamană cu ce aş fi putut spune în acele vremuri: atunci trăiam bucuria vieţii, şi atât, fără să ştiu cât sunt de fericită. Acum cuvintele se aranjează altfel, după noi orânduiri născute din propriile concepţii dobândite în urma experienţei de viaţă, experienţă care dă forţa de a descoperi părţi esenţiale ale vieţii structurate în forme aparent banale.
Port în mine nu numai farmecul copilariei, port şi căldura dragostei cu care eram învăluită de părinţi, simt dulceaţa jocului cu copiii de seama mea, simt comorile sufletelor oamenilor din Ţigăneşti şi încă multe altele, revărsate în mine ca un dar al bunului Dumnezeu. Plecată în largul lumii, din dor şi drag de oamenii mei din Ţigăneşti, le port românitatea şi numele prin lume, le duc dorul, descriu întâmplări în armonie cu viaţa lor, vorbesc în graiul lor. Sunt multe şi variate trăirile revărsate în scrierile mele în care m-am străduit să-i fac mândri pe tigăneştenii mei, ori să le fac cunoscută viaţa plină de frumuseţi ale obiceiurilor şi tradiţiilor lor. Mă simt împlinită când aflu că au citit despre ei oameni ba din Australia, ba din diferite state ale Americii, ba din Canada, ba din Spania, Germania, Italia, din Noua Zeelandă sau din nenumărate zone din ţara noastră, peste tot pe unde circulă scrierile mele despre ei, astăzi, cu ajutorul internetului, mult mai uşor ca altădată.
Pentru mine, amintirea Ţigăneştiului este ca o fărâmă de azimă pusă pe masa celui flămând. Evocarea copilăriei şi a celor care au contribuit la plinătatea şi frumuseţea ei, este spaţiul şi timpul prin care trăiesc dincolo de cotidianul modern şi haotic, este zona în care se întâlneşte lumea de ieri, care nu trebuie uitată, şi lumea de azi, atât de diferită, dar care împreună formează subiectul cel mai drag al scrierilor mele. Sunt şi la noi în sat oameni care te pot face să pierzi orice urmă de frumuseţe a vieţii. M-am izbit şi eu de ei, dar am acceptat voinţa Domnului care a lăsat pe pământ şi neghina pe lângă sămânţa care dă rod bun şi m-am întors cu faţa spre partea frumoasă a vieţii. Prin cele ce scriu, încerc să dau forţă cuvintelor ca să întruchipeze lumina, taina înfiorată a clipelor, căldura inimii şi înţelegerea mai adâncă a adevarului. Mă străduiesc să scot la lumină faţetele frumoase ale vieţii încărcate de rod şi împliniri. Am primit şi dezaprobări pentru astfel de scrieri încărcate de prea multă bunătate a inimii în aceste vremuri de mare tulburare, vremuri răvăşite de fel de fel de răutăţi, dar eu am urmat cu fidelitate graiul propriei simţiri.
E o mare binefacere să îmbrăţisezi copilăria şi anii tinereţii când te afli la anii senectuţii punându-le în cuvinte încărcate de tării şi de cuminţenii păstrate în tainiţele inimii. Lumea copilăriei şi a tinereţii au alte contururi când sunt privite din etape de viaţă diferite şi dau naştere la multe întrebări care ţâşnesc din adâncuri cu fel de fel de noi faţete. Pe bună dreptate, Lucian Blaga spunea: “Cu cât oamenii îmbătrânesc, cu atât spiritul lor devine mai simplu, mai cald, dobândind o înfăţişare mai organică. S-ar zice, aproape, că pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi.”
Trăiesc cu speranţa că şi această carte, cu reeditări din scrierile mele despre Ţigăneşti, să aducă o rază de lumină şi de căldură asupra celora pentru care am scris atâtea rânduri cu pana înmuiată în dragostea pentru tot ce a însemnat pentru mine Ţigăneştiul cu oamenii lui.
