Au trecut 36 de ani de la momentul în care, asumându-şi demisia, Richard Nixon punea capăt, provizoriu, desigur, afacerii Watergate, şi America însăşi se întreabă dacă o astfel de campanie de presă – care a devenit una dintre definiţiile cele mai profunde ale ţării tuturor posibilităţilor – mai este azi posibilă. Secretul succesului campaniei Watergate, o spune Carl Bernstein într-un interviu recent pentru „Big Think”, ţine mai mult de reacţia sistemului la dezvăluirile anchetei jurnalistice decât de ancheta în sine. Sigur că, pe linie editorială, avem de-a face în acest caz doar cu superlative: reporteri incisivi, un management de redacţie atent şi responsabil şi un publisher dispus să îşi rişte nu doar business-ul, ci şi pielea, ca să îşi apere jurnaliştii. Dar nici mersul anchetei desfăşurate de Bob Woodward şi Carl Bernstein, tinerii reporteri locali de la „Washington Post”, şi cu atât mai puţin finalitatea ei nu ar fi fost posibile fără concursul sistemului.

„Cred că marea întrebare este cum ar reacţiona azi cititorii la o investigaţie de calibrului celei din cazul Watergate. Cum ar reacţiona sistemul politic? Lucrul cel mai grozav în cazul Watergate este acela că sistemul a funcţionat. Presa şi-a făcut treaba. Am făcut ce trebuia să facem”, consideră Bernstein, care atrage însă atenţia asupra rolului esenţial pe care l-a avut sistemul judiciar – cu un judecător forţând informaţii deţinute de apărare, pe care jurnaliştii le aveau, dar nu le probaseră îndeajuns de bine -, apoi investigaţia Senatului american – bipartizană şi focusată pe fapte şi pe unde duc acestea, nu pe interesele de grup -, apoi atitudinea procurorului special desemnat să urmărească presupusele abuzuri ale administraţiei Nixon faţă de adversarii săi politici – care procuror merge la Curtea Supremă pentru a  obţine înregistrările preşedintelui -, apoi decizia unanimă a Curţii Supreme în favoarea precurorului – în condiţiile în care şeful Curţii fusese numit de Nixon însuşi -, apoi votul Comitetului pentru impeachment – în care republicanii au înţeles că faptele şefului lor politic primează în faţa culorii politice.

„ Would that happen today?”,  se întreabă Bernstein, repetitiv, după fiecare menţionare a rolului jucat de sistem în afacerea Watergate. Tot el răspunde: „Nu sunt nici pe departe la fel de îngrijorat în legătură cu starea presei, precum sunt în legătură cu sistemul politic”.

Fidel stilului său nonconformist care a făcut carieră prin „open space”-urile de la „Post”, Bernstein nu se abţine să nu contrabalanseze partea „hard”, sistemică, a analizei sale asupra succesului campaniei Watergate, cu mici detalii „soft”  fără de care toată munca lor s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Investigaţia Watergate a însemnat foarte multe zile fără niciun articol în ziar, zile în care Woodward şi Bernstein le spuneau editorilor: „Băieţi, nu avem nimic gata acum”, iar editorii înţelegeau cel mai adesea şi nu forţau informaţii insuficient verificate. Investigaţia Watergate a mai însemnat bătut la sute de uşi trântite apoi în nas, dar şi pantofi cu talpă groasă. Şi a mai însemnat, mai mult decât orice, păstrarea secretului legat de sursa numărul 1 a anchetei jurnalistice, iarăşi un om din sistem, adjunctul şefului FBI.

“Extraordinar e faptul că am reuşit să ţinem acel secret vreme de 30 de ani. Ruşii ştiau pe atunci cam totul despre noi şi noi, americanii, ştiam cam totul despre ruşi, iar sursa noastră era marele secret al momentului, pe care doar eu, Woodward şi Bradley îl cunoşteam. Iar eu şi Woodward, în special, am fost suficient de deştepţi să nu le spunem fostelor noastre neveste cine era sursa – asta ar fi fost sfârşitul poveştii”, se amuză Bernstein preluând butada pe care Bob Woodward o foloseşte şi el frecvent în speech-urile sale.

„ Would that happen today?”. Răspunsul nu e că, da, presa e capabilă să demaşte abuzurile unui preşedinte. De la înălţimea performanţei lor junalistice unice, bătrâneii simpatici de azi Woodward şi Bernstein sunt primii care spun că există şi acum ziarişti suficient de abili ca să urmărească astfel de poveşti şi care, la o adică, să aibă grijă să-şi protejeze sursele de viitoarele foste neveste.

„ Would that happen today?”. Răspunsul ţine, de fapt, de capacitatea sistemului american – e valabil şi la noi, la limită – de  a-şi asuma consecinţele unor astfel de anchete şi de a anihila eficient „anticorpii” care, în orice sistem clientelar sau obedient, blochează finalitatea demersurilor investigative ridicând în jurul personajelor-cheie infinitul hăţiş de sârmă ghimpată al birocraţiei la toate nivelurile – editorial, de business, administrativ, politic sau juridic.

E o nuanţă în discursurile lui Bernstein şi Woodward care poate scăpa  „interpretării” româneşti a ceea ce ei spun. Când vorbesc despre „presă” şi despre „sistem”, Carl şi Bob vorbesc de fapt despre oameni, despre personalităţi distincte acţionând fiecare după liberul arbitru, potrivit unei etici specifice poziţiei lor şi potrivit propriei interpretări a datoriei de a te pune în serviciul public. Povestea Watergate numai aşa a fost posibilă, angajând, într-un anume context, nişte oameni pentru care superficialitatea ontologică a „presei” nu a fost o scuză pentru a se complace în poveşti uşoare de downtown şi nişte oameni pentru care corupţia şi obedienţa „sistemului” nu au fost o scuză pentru a trece cu vederea derapajele administraţiei. Se poate şi la noi?