Mic coment la trei poeme semiotice
Faţă de scriitura poliedristă (crustalogică!) – a unui avid de cunoaştere, trepidînd între raţionalism şi protocronismul aparent repausat, recent resurect, cel pripit taxat de N. Manolescu drept „confiscabil ideologic” (1991) …încerci savoarea lecturii mai ales din astfel de scrieri, Ion Pachia-Tatomirescu fiind un magister ludi greu de situat între livresc, ironismul postmodernist şi enciclopedismul suprasaturaţie intelectuale; în opera sa de cercetător şi istoric, pare a fi al unei vocaţii (şi este!), iar poezia – cvasi-ludică, – îi este un exerciţiu catarsic, marjînd pe calambur, lexic impregnat de livresc, pe urzeala mito-poetică a originismului, apelînd la un procedeu interferent: revelaţie mistică – revelaţie strict ştiinţifică: de unde efectul „coandă” al lexemului colateral, impresia extragerii din orice a semnificaţiei latente în Limbaj: vorba sa „dansul fotonilor” (fie al tahionilor sau quarcilor!), energetism sadea, de o savoare aparte: „Bucuria corului/ de vrăbii – razele/ taie geamul/ cu infinite ace-pliscuri/ de diamante/ de la gureşele/ dezlănţuitoare/ de fotoni…/ Dincoace de ferestre, Verbul/ calcă ţanţoş, până-ajunge/ în marginea ninsă,/ de unde-naintează prudent,/ pe partea de-argint-viu, carosabilă, logosabilă/ şi verbos-abilă/ a hârtiei,/ făcîndu-se apoi nevăzut/ printre hematiile/ din auriculul drept/ al Poemului..” ( subl. n).
Verbul calcă ţanţoş… ( ars poetica)
Acest textualism de practician semiotician, face farmecul volumului inspirit titrat – aluziv la o „eră Arheopterix”: aşadar a unei MUTAŢII a speciei (speţei) umane. Poetul apelează atitudinal la oxymoron, ( procedeul stylistic „muşcătura nebunului”), şi aici ne aminteşte de Adrian Botez, dar şi de… atitudinea Săpânţa, versus mioritismul sau manolescismul binarei noastre „codificări” din Genomul ancestral: verbul „învidării” este al reumplerii de VID (din „zero-ul gravid”, n) al… antimetafizicii stănesciene: însă anticipez enunţul că avem de-a face cu un paradoxist, zonă scrutată exigent de acest om- orchestră, în care sintagmele cochetează cu aphoriile sau gândirea haijinică: suntem în fastul semnificat de lothus, unul ce mai degrabă ne aminteşte de cei Vechi, din Arealul străbunului Melos, subdunărean- campestru, banatic: cine să traducă în occidental eclectic, astfel de discurs? (de facto ghematric!): „Bună-ziua, Vidule…!/ -Mulţumesc, Avidule…!/ -Bună ziua, Doamnă Zână,/ de-ai ieşit cu Vid de mână,/ pe câmpia-mi celestină,/ printre păpădii-lumină,/ pe colinele-mi de glajă,/ dintre cârlionţi de vrajă,/ pe Muntele de Aramă,/ nins de stele -/ lynx în scamă…!/ -Ce mai faci tu, Vidule…?”.
Dialogul învidării de pe malul oximoronului
Aceste prime două poeme – cheie ale volumului, sunt auto-definitoare pentru întregul intinerar parcurs; comunicarea – de tip pragmatic – este a unui Cod propriu, necesitând „decriptare” doar pentru neiniţiaţi. Aşadar avem un poet oracular, „ritualic”: parafrazic, de fapt.
De sub „centura de iridium” a Memoriei (Arhetip plus dobândire empirică, voila!, poetul – uns cu toate alifiile gnoseologice şi para-istorice, exclamă patetic – explicit – demitizant (paradoxal) – un enunţ retoric, captând cumva – ameţitor, – starea de „nestare”, cosmică: rostul sau nerostul însuşi actului de a scrie, într-un timp (summum al duratelor noastre) ce poate fi scrutat doar prin „întrezărire”, aşadar în plin vertij al Mutaţiei (memoria teluricului, – zburarea materiei în inefabil, prin Cuvânt (aici cuvinte, scântei ale „norişorului de splendoare” din epopeea Enuma Eliş: astro-fizica se-mbină analogic cu psihanalismul actual; (ce tip de revelaţie este acesta, tatomiric, dacă nu unul de cercetare psihică Jung-iană…) Poemul de mai jos exprimă stupefacţia Fracturii dintre Logos şi delirul discursiv al textualismului: „Ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă stelele nu citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii/ Poezie,/ dacă oceanele n-o citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă îngerii nu citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă brusturii nu citesc…?!/ Ce rost are să mai scrii Poezie,/ dacă abisurile pacifice/ nu citesc…?!/ Ce rost are/ să mai scrii/ Poezie,/ dacă galaxiile nu citesc…?!/ Şi ce rost are/ să mai scrii Poezie,/ dacă Ea, Însăşi, nu se mai citeşte…?!/”.
(Ce rost are… dacă stelele nu citesc…)
Cine este EA, dacă nu dumnezeea lui EL? Mater- Materia… Inteligenţa materiei. Îmi permit un repaos la lectură, după primele TREI texte; ceea ce ni se transmite (comunică elecat) din poezia lui Ion Pachia-Tatomirescu, este dar din har, reumplere de mister „al rostirii de leac”, incantatorii, pe care o relevă a fi deja perimată în tehnocratismul agresiv al „erei neo- arheopterix”, şi (ro)mantice desfătări sofianice. Mofturile elitiste ale „Noului Age” al criticii ocoodentale, nu vor avea organonul de a primi şi eventual împărtăşi – necesar empatic- un astfel de discurs, în acest ACUM al… rezonanţei Schuman. Toate Codurile – cheie (mantrele, Peştera lui Platon, Orfeu, Prometeu, Labirintul, Mandalele,) – par a fi depăşite, caducei, în plină Mutaţie… Una care precipită athanoric – tomografic, nu doar Fiinţa heideggeriană, ci şi organicul. Prin aceea că noii sacerdoţi (sacerdocţi!), ai neo- barbarbarismului sunt undeva în catacomba paralelă…
(Elegii din era Arheopterix, Editura Dacia Xxi)
«[…] Unul este Ion Pachia-Tatomirescu […] E desigur un „ghiocel”, nu pentru că n-am mai auzit de numele lui, ci fiindcă se aruncă în discursul liric fără reţinere, încredinţîndu-se asocierii libere a cuvintelor şi unei inspiraţii despletite.
Vladimir Streinu
«[…] poemele de început ale lui Ion Pachia Tatomirescu aduc mărturia unei erupţii lirice de mare autenticitate prin îndrăzneală asociativă şi dinamism interior, traducând zbaterile şi elanurile unei sensibilităţi adolescentine înfiorată de a se descoperi pe sine şi tulburată de presimţirea unei ordini cosmice»
Mircea Iorgulescu
«Încă de la început poetul şi-a proiectat un univers coerent, populat de elemente mitologice autohtone, între care semnificative prin ele însele, dar şi prin recurenţă, erau Muntele, Matca, Fluviul, Curcubeul; intenţia acumulării acestora era de a contura […] o geografie lirică a spaţiului carpato-dunărean, de nu chiar consacrarea mitologiei dacice în registru liric; fiecare carte adaugă ceva universului astfel gândit, de unde unitatea de viziune şi coerenţa de lanţ a tuturor. De la instaurarea unui climat cosmogonic într-o abundenţă vegetală, în special florală, evocatoare, analogic, de mari prefaceri în ordinea naturală a lumii, la propunerea de concepte personale, „zoria” bunăoară, cu derivatul verbal „a înzoria” şi la ordonarea materialului mitologizant într-o viziune integratoare […]» (în „România literară”, anul XVIII, nr. 28, 11 iulie 1985, p. 11, „profil” reluat integral, fără modificări, în „Literatura română contemporană, I – promoţia 70″, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995, p. 315 sq.)
Laurenţiu Ulici.
——————————————
* Prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu (fotografie din 24. I. 1983), membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1980), al Societăţii Române de Haiku (din 1990), al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni (din 1992), al Société des Poètes et Artistes de France (din 1999) etc.; este membru de onoare al Societăţii Literare „Tristan Tzara” Moineşti-România) – Zürich-Elveţia (din 2005) şi membru Honoris Causa al Cercului „Lumina” din Panciova-Serbia (din 11 august 2006), calitate în care i se acordă în 15 decembrie 2007, la Novi Sad/ Panciova) şi Medalia de Aur „Lumina” ’60.
