xistă, sunt convins de asta, mulţi oameni care nu o cunosc şi nici nu au auzit de Liana Saxone-Horodi. Este ceva absolut normal, numai că aceştia, cei care nu o cunosc deci, habar nu au ce pierd. Fiindcă noi, ceilalţi, care o cunoaştem suntem bogaţi şi fericiţi. Exact aşa! Şi bogaţi şi fericiţi! Bogaţi pentru că Liana ne-a dăruit cu generozitate comorile sufletului ei nobil şi fericiţi pentru că nici un fel de criză nu ne poate răpi sau risipi aceste comori. Desigur, ca orice om care dăruieşte cu adevărat, nu a cerut nimic în schimb însă aceste daruri, cu propria lor forţă, cumva de esenţă divină, au creat legături între noi, legături care, în mod cert, ne vor însoţi, chiar dacă pare ciudat şi la vremea când vom fi doar amintiri. Până atunci însă trebuie să spunem că Liana Saxone-Horodi este un artist complex şi profund, unul dintre acei, destul de puţini, care trăiesc pentru împlinirea harului care le-a fost hărăzit şi credinţa că prin arta lor vor face o lume mai bună sau poate chiar mai înţeleaptă. Greu de crezut, pentru noi cei aflaţi de regulă în sfera compromisului profesional, că sunt oameni care luptă continuu împotriva răutăţilor, a prostiei agresive sau a interdicţiilor şi greutăţilor urmându-şi calea cu o perseverenţă aproape de neînţeles. Este Golgota lor şi nu de puţine ori la capătul ei se află aceeaşi lipsă de înţelegere faţă de tot ce este mai presus de biata noastră fiinţă de lut. Numai că, din timp în timp, pentru unii dintre aceşti oameni care au curajul de a-şi urma chemarea apare aura de lumină binecuvenită. Este şi cazul acestei artiste care face în mod aproape miraculos prin cuvânt transfer de imagine şi din culori imaginează poveşti pline de subtile înţelesuri cu mult dincolo de ceea ce vezi pe pânză.
Pare cumva dificil să accepţi că Liana, împotriva tuturor evidenţelor, este încă aceeaşi tânără rebelă şi furioasă a anilor şaizeci când picta, ea o fiinţă de esenţă solară, în culori sumbre şi se lupta cu dogmele unui sistem absurd dar şi cu stupiditatea slugilor acestuia. Ea care respira desen şi pictură era respinsă la admiterea într-un institut unde tocmai asta era cerinţa de bază! Acum putem privi cu oarecare nostalgie tuşa fermă şi precisă, care decupează un segment de realitate, aşa cum era văzută de ochiul artistei, în tonuri de gri obsesiv cu care a ilustrat perfect lumea înconjurătoare din acea vreme. Însă în timp, unul plin totuşi de frământări, tablourile Lianei şi-au regăsit echilibrul firesc în bogăţia de culori, o explozie chiar de viu prin culoare, iar lucrările, indiferent că sunt peisaje sau secvenţe de viaţă, au acel spirit robust, tonic, plin de forţă şi încredere, izvorât din personalitatea la fel de puternică a artistei. Sunt impresionante acele picturi care prezintă lumea ca şi cum ar fi privită printr-o fereastră, de multe ori doar sugerată, dintr-un fel de umbră interioară spre lumina aproape orbitoare a exteriorului. Dar şi mai mult putem admira pozitivismul creaţiei acestei uimitoare mânuitoare a penelului atunci când privim dramaticele picturi ale incendiului care a distrus plantaţiile arboricole de pe muntele Carmel. Regăsim culorile întunecate ale unor vremuri apuse însă mesajul este cu totul altul. Unul cu impact optimist dat de aşezarea în tablouri, discret dar foarte vizibil, a unor tonuri de verde proaspăt, semn că viaţa, aşa cum o cunoaştem şi o recunoaştem, nu se lasă înfrântă de pustiiri trecătoare şi rămâne întotdeauna triumfătoare împotriva oricăror vicisitudini. Nici nu se poate să nu observăm subtila dar şi extrem de inteligenta metaforă conţinută de aceste peisaje referitoare la istoria la fel de zbuciumată şi încărcată de nefericire a acelor locuri dar şi a oamenilor care prin muncă şi sacrificii au reuşit să aducă viaţă şi culoare acolo unde părea stăpână doar monocromia deşertului.
Nu pot fi trecute cu vederea cele două planuri importante a ale operei Lianei Saxone-Horodi interpuse şi de multe ori suprapuse ideatic, cel purtând specificul ţării de origine şi cel al Ţării Sfinte (prefer să spun aşa pentru că acest pământ este sfinţit nu numai de evenimentele istorice, cât mai ales de miracolul înfăptuit de oamenii zilelor noastre). Cele două planuri, aparent separate, sunt, în viziunea artistei, cât se poate de congruente chiar şi, absolut firesc, în simbolistica religioasă, nu numai în gesturile şi atitudinile oamenilor. Logic, dacă stăm să ne gândim la o istorie culturală comună întinsă pe mai bine de trei secole, neîntreruptă nici acum, deşi otrăvitorii de profesie nu au lipsit niciodată din ecuaţie. Da, numai că tot ceea ce pare normal când privim aceste lucrări este, în primul rând, rezultatul sugestiei realizată cu multă forţă dar şi fineţe psihologică de Liana. Desigur, ca orice lucru aparent simplu (a se revedea povestea oului lui Columb), credem acum, şi bine facem, că totul era cunoscut dintotdeauna. Sigur, chiar aşa este, numai că uneori trebuie să fie cineva care să-ţi arate în ce parte trebuie să priveşti ca să înţelegi.
Totuşi, piatra de încercare a oricărui pictor rămâne portretul. Ei bine, constatăm, iar asta ne duce din nou cu gândul la încrederea pe care artista a avut-o întotdeauna în destinul său, portretele Lianei Saxone-Horodi sunt unele dintre acelea, nu foarte multe, pe care privindu-le, ai impresia că personajul îţi este cunoscut de o viaţă, că îi ştii povestea şi nici nu te miră să-l reîntâlneşti, pentru că doar cu câteva clipe înainte aţi vorbit despre una-alta. Aceasta îţi este convingerea deşi priveşti chipul unor maeştri imortalizaţi de talentul dar şi de dragostea artistei sau doar la ochii, acum veşnic surâzători, ai unei bătrâne care şi-a îndeplinit cu cinste rolul în această viaţă. Nu ştiu dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, dar mi-aş dori să aflu că, undeva în lume, portretele Lianei au devenit obiect de studiu în Academiile de Arte.
Spre norocul nostru toate acestea pot fi admirate în prezent într-un recent album, realizat prin contribuţia graficienei Tami Sinar precum şi a artistului fotograf Ariel Warhaftig, o reuşită tehnică şi artistică, unde sunt adunate operele acestei încântă- toare dar şi neliniştitoare artiste. Albumul mi-a fost dat în dar, nici nu se putea altfel, cu ceva timp în urmă şi, în modul cel mai plăcut cu putinţă, mi-a schimbat întregul program de viaţă. Nu regret, era oricum plin de sâcâieli zilnice acest program, mai ales că schimbarea îmi oferă un bun prilej de a privi reproducerile şi de a mă gândi la sensurile de multe ori ascunse dar nu neapărat ocultate ale lucrărilor. Nu ştiu dacă înţeleg totul aşa cum a fost spus prin limbajul culorilor, însă ceva se produce între mine şi Liana. Ne înţelegem, într-o lume în care acest fapt profund omenesc pare mai mult de domeniul imposibilului. Poate că acei care gândesc altfel ar trebui din când în când să deschidă albumul sau să viziteze galeriile unde expune Liana Saxone-Horodi.
