Într-una din verile trecute am avut plăcerea să-l cunosc pe domnul Willy Opstein, cetăţean belgian din zona flamandă. Deoarece cunoaşte foarte bine mai multe limbi străine, printre care franceza şi engleza, ne-am înţeles de minune pe durata şederii lui Sighetul Marmaţiei. Firesc, am efectuat câteva ieşiri în zonele adiacente: Ocna-Şugatag, Valea-Izei, Săpânţa etc. Toate excursiile noastre s-au bucurat de sincera şi entuziasta lui apreciere: „Aveţi un relief cuceritor. Nici în Elveţia n-am întâlnit peisaje mai fermecătoare…” Şi iar ne opream pentru a-i oferi răgazul să admire şi să filmeze. Ce să mai vorbim de impresia covârşitoare pe care i-au făcut-o locuitorii acestor meleaguri! Nu mai contenea să se minuneze în faţa dovezilor adorabile de ospitalitate, nu mai prididea cu laude la adresa demnităţii şi căldurii sufleteşti a maramureşenilor. „Şi când te gândeşti că sunt pentru prima dată în România! Asta şi datorită faptului că în Occident a fost editată o carte în care România este înfăţişată ca un teritoriu periferic şi fragmentat, iar românii drept un popor înapoiat şi invadator.”
Cum e lesne de înţeles, această dezvăluire a generat vii şi îndelungi dispute… L-am rugat pe Willy să-mi trimită respectiva carte după înapoierea sa în Belgia. Întrucât cartea nu mai sosea, mi-am zis că noul amic o fi uitat de promisiunea făcută. Dar iată că după mai multe luni soseşte un colet cochet cu cartea în cauză. Se numeşte „Istoria ţărilor din Estul Europei de la origini până în zilele noastre” şi este scrisă în limba franceză de Henry Bogdan, specialist în maghiară, finlandeză, estonă, letonă etc. Scurta prezentare biografică de pe coperta a 4-a, ne destăinuie secretul specializării în maghiară : autorul e născut din mamă franţuzoaică şi tată maghiar!
Departe de mine gândul de-a opera cu aluzii şi insinuări! Însă maniera de prezentare a faptelor istorice prea seamănă cu a altor istorici maghiari trecuţi şi prezenţi ca să nu te poarte gândul la o istorie contrafăcută, izvorâtă din neadormite interese politice şi revizioniste, nicidecum din indubitabile documente istorice. Astfel “istoricul” H. Bogdan (surprinzător acest nume neaoş românesc!) susţine cu fermitate că retragerea lui Aurelian în anul 271 a antrenat cu sine retragerea întregii populaţii daco-romane la sudul Dunării! Dincolo de falsul istoric operat cu premeditare (există nenumărate dovezi care atestă continuarea vieţii la nordul Dunării), mă întreb ce om cu scaun la cap poate să înghită asemenea gogoşi. Mai întâi că scopul împăratului şi al armatei era de-a apăra imperiul de atacurile migratorilor pe aliniamentul ce ofera maximum de rezistenţă cu minimum de efort . În cazul acesta cursul Dunării, o redută naturală ale cărei avantaje nu puteau fi neglijate de generalii romani. A fost sacrificată Dacia Felix? Dar Hadrian, urmaşul lui Traian, n-a sacrificat întinse teritorii în Orient pentru a vea linişte la graniţa cu parţii?!
În al doilea rând, cum crede domnul Henry Bogdan că populaţia de pe un întins teritoriu (etnogeneza românilor a avut loc pe cea mai întinsă arie din această parte a Europei), deci cum putea fi încolonată şi mânată la sud de Dunăre această enormă populaţie ?!?… Poate fi decimată sau strămutată populaţia unui sat, oraş sau a unei provincii, dar a unui teritoriu mai întins ca o ţară a zilelor noastre, în nici un caz nu! Dacă nici în secolul 20, cu mijloacele moderne de care dispuneau, „marii strategi ai omeniri” (ex. Stalin) n-au reuşit substanţiale dislocări de populaţii, cum ar fi fost cu putinţă la începutul mileniului întâi!
În al treilea rând, e un non-sens să admiţi că armata şi-ar fi împovărat retragerea şi instalarea la sudul Dunării cu o populaţie pestriţă şi extrem de eterogenă ca vârstă, care – departe de-a oferi un avantaj pentru imperiu – reprezenta o permanentă sursă de cheltuieli, nemulţumiri, epidemii etc. De-abia rămânând pe loc, în ţinuturile unde aveau locuinţe, animale şi unelte de muncă, unde se desfăşurau activităţi productive şi se întăreau obştile, de-abia în asemenea condiţii ei erau utili Imperiului Roman. Căci încotro se îndreptau popoarele migratoare? Nu în căutarea de populaţii sedentare cu care ajungeau să convieţuiască – şi pe care le apărau de alţi năvălitori! – graţie rolului vital pe care îl aveau în producerea hranei? Faptul că pe teritoriul României de azi s-au perindat multe trâmbe de migratori: goţii, gepizii, avarii, pecenegii, cumanii, slavii etc., din care o bună parte au fost asimilaţi în vastul şi complexul proces de formare a poporului şi limbii române (la noi slavii reprezintă adstratul, după cum la celelalte popoare neolatine din vestul Europei superstratul este datorat elementului germanic), acest fapt demonstrează indubitabil că pe întinsul teritoriu din fosta Dacia Traiană exista o populaţie activă, sursă de hrană şi bogăţii pentru năvălitori.
Dar nu, d-l H. Bogdan, în consens cu linia trasată de „marii istorici” maghiari, îşi permite să scrie o istorie a românilor arondată intereselor pseudoştiinţifice de tip revizionist. Vrea să facă din spaţiul carpato-danubiano-pontic un vid social şi cultural? O face cu noşalanţă, neargumentat (cum putea să argumenteze?) şi nedocumentat (de unde documentele dorite de el şi de roeslerieni?). Prin urmare, aşa cum deja am arătat, goleşte tot acest vast spaţiu de populaţia autohtonă (sic!), o strămută la sudul Dunării, iar de-aici o dispersează prin munţii Macedoniei şi Albaniei, unde – decide dumnealui – s-a format poporul român şi limba română, datorită similitudinilor cu limba albaneză. (Descoperire personală ori reluarea aberaţiilor roesleriene?!…) Ei na, c-am aflat-o şi pe asta! Ne pare bine că d-l H. Bogdan este specialist în limbi periferice, ne face plăcere să constatăm că domnia-sa se specializează în istorii hazoase, dar întrucât limba sa maternă este franceza, cum de n-a remarcat marea asemănare dintre română şi franceză?! Poate din cauza câtorva cuvinte asemănătoare din română şi albaneză… Păi n-avea nici un interes să sublinieze originea latină a limbii române! Interesul dumnealui este să-i prezinte pe strămoşii românilor în stadiul de triburi nomade de păstori care, venind din munţii Albaniei, i-au izgonit pe „paşnicii” urmaşi ai lui Attila, ce s-au aşezat în aceste locuri virgine, fără picior de locuitor. Iată o mostră de istorie ce stârneşte râsul atunci când treci peste indignarea provocată de falsuri!
Cu bună-ştiinţă „istoricul” Henry Bogdan omite să precizeze cum că migratorii unguri s-au aşezat în Câmpia Panonică la sfârşitul secolului al IX-lea, alungaţi fiind din stepa Niprului de pecenegi; au ocolit Transilvania pe la nord, deoarece spaţiul de peste pădure (trans-silva) era locuit de mari comunităţi româneşti, structurate în voievodate precum cel al lui Gelu, Glad şi Menumorut. După înfrângerea suferită la Lench în faţa germanilor şi după creştinarea în anul 1000 sub Ştefan, supranumit cel Sfânt (la acea dată românii cunoşteau aproape un mileniu de creştinism), ungurii şi-au îndreptat campania expansionistă spre Transilvania.
Cronicile timpului – în primul rând cele ungare – fac dese referiri la prezenţa ungurilor în Transilvania. Dar tot ele, inclusiv cronicarul anonim al regelui Bela III, menţionează prezenţa masivă a românilor (vlahilor, olahilor). Prevalându-se de anumite pasaje rupte din contextul documentelor pe care le distorsionează până la falsitate, ignorând şi respingând toate dovezile (arheologice, numismatice, lingvistice, toponimice, hidronimice etc.) care, indiscutabil, converg spre aceeaşi concluzie: „Transilvania a fost şi va rămâne pământ românesc!”, procedând într-un asemenea mod arbitrar şi neştiinţific, revizionismul maghiar nu precupeţeşte nici un efort pentru a-şi atinge ţelul anti-istoric şi retrograd: refacerea Ungariei mari, adică Ungaria diformă şi pestriţă ce încorpora provinciile înrobite ale unor state vecine! Faptul acesta este cu atât mai lamentabil cu cât ambele state fac parte din viitoarea casă a Europei, Uniunea Europeană, unde graniţele vor fi pur formale şi unde provinciile vor fi apreciate după productivitate, eventual după eroica insistenţă cu care şi-au conservat tradiţiile şi obiceiurile.
Şi nu-ţi vine să crezi pe ce arii întinse acţionează revizionismul maghiar, risipind fără să obosească energie, bani şi calomnii. Bine că măcar aceşti luptători pătimaşi pentru o cauză anacronică şi rizibilă au binecuvântarea înalţilor lor prelaţi… Să te mai mire uluitoarea istorie a d-lui Henry Bogdan? Bietul de el, a scris ce-a putut după procura primită din partea unor pseudoistorici budapestani!
