După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, francezii Jean Monnet şi Robert Schuman au avut revelaţia că se poate evita repetarea unei experienţe sângeroase similare, dacă ţările potenţial beligerante ̶ în speţă Franţa şi Germania ̶ şi-ar putea controla reciproc producţia de armament (adică de cărbune şi metalurgică). Propunerea lor i-a entuziasmat deopotrivă pe francezi, ca şi pe germani, belgieni, italieni, luxemburghezi şi olandezi, care s-au decis spontan să înfiinţeze o uniune a cărbunelui şi oţelului, precursoarea Uniunii Europene.
Cooperarea a funcţionat aşa de bine încât, la scurt timp, ţările membre s-au hotărât să înfiinţeze Comunitatea Economică Europeană, menită să extindă colaborarea şi asupra domeniilor monetare, antreprenorial, forţe de muncă şi comerţ. Ideea de la baza ei era înlăture barierele birocratice de la graniţele comune şi să dispară odată pentru totdeauna cozile interminabile, care paralizau schimburile la frontiere.
Ulterior, pentru a nu mai fi nevoie de importuri de alimente din alte ţări, s-au gândit să încurajeze producătorii proprii să producă în cantităţi mai mari. Aşa s-a născut Politica Agrară Comună. Mai nou, subvenţiile nu se mai acordă pentru sporul recoltelor, ci pentru a asigura agricultorilor subzistenţa, cu condiţia să producă mai puţin, pentru că s-a ajuns la supraproducţie.
Bunăstarea locuitorilor ţărilor asociate Pieţei Comune n-a trecut neobservată şi, cu timpul, ţările vecine au cerut să adere şi ele la Comunitate. În anul 1973 s-au alăturat pactului Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, urmate de Grecia, Portugalia şi Spania în 1981 şi de Finlanda, Austria şi Suedia în 1995. Comunitatea avea atunci 15 state membre.
Schimbările de pe Piaţa Comună s-au produs rapid: au dispărut controalele la graniţele din interior, s-au construit şosele şi căi ferate moderne, au fost adoptate politici de protecţie a mediului, cetăţenii au primit dreptul de a munci în oricare dintre statele membre, chiar şi lupta de combatere a criminaliţăţii s-a unificat. După atâtea schimbări, Comunitatea Economică renunţat la denumirea ei iniţială şi, în anul 1992, a adoptat denumirea Uniunea Europeană.
Prin contrast cu libertăţile din ce în ce mai mari acordate cetăţenilor din vestul Europei, locuitorii ţărilor din est, unde sistemul de conducere era cel socialist-comunist, erau privaţi de multe drepturi şi erau mult mai săraci. Odată cu eliberarea lor din izolarea forţată, după anul 1989, popoarele din est au început la rândul lor tratativele de aderare la UE.
Pentru a fi admisă în UE, fiecare ţară trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să aibă o economie care să funcţioneze şi o democraţie bazată pe vot liber. De asemenea, trebuia să fie garantat dreptul fiecăruia de a-şi spune părerea, de a fi respectat şi judecat corect, fără a fi supus torturii. Unele dintre ţările est-europene au îndeplinit aceste condiţii în răstimp foarte scurt: Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria şi Republica Cehă au aderat la 1. Mai 2004, împreună cu Malta şi Ciprul. La 1. Ianuarie 2007 le-au urmat Bulgaria şi România. Familia europeană era reunită!
Ce face UE, concret? Domeniile în care Uniunea Europeană intervine pentru a îmbunătăţi viaţa membrilor ei sunt dintre cele mai diverse: schimbările climatice şi de mediu, moneda comună Euro (pentru care poate opta fiecare ţară membră, dacă doreşte), libertatea de mişcare, dreptul de a se stabili, a studia şi a exercita o profesie în oricare din ţările membre, solicitarea de ajutor pentru regiunile cu probleme etc.
Pacea este ideea centrală a politicii interne şi externe a Uniunii Europene. Eforturile conducătorilor ei şi ale forţelor sale armate se concentrează pe direcţia aceasta, inclusiv prin tratative sau trupe staţionate în zone cu greutăţi, cum a fost cazul fostei Iugoslavii. UE are un steag propriu, reprezentând douăsprezece stele aurii pe fond albastru şi un imn: ”Oda bucuriei”, compusă de renumitul compozitor german Beethoven. Imnul are textul tradus în diverse limbi, dar cel oficial este fără versuri, doar ca piesă orchestrală.
Cum se adoptă deciziile în UE? Nu tocmai simplu. Din moment ce numărul cetăţenilor ei este atât de mare, este nevoie de mulţi funcţionari, care se ocupă de acest proces complicat.
Comisia Europeană, compusă din 27 de politicieni (câte unul din fiecare stat membru) se întruneşte în fiecare zi de miercuri la Bruxelles. Sarcina ei este să analizeze ce anume este important pentru cetăţeni şi să propună legi care să pună în practică măsurile propuse. Pentru a putea lucra împreună, sunt ajutaţi de experţi, jurişti, secretare şi traducători. Legile pe care le propun se înaintează spre dezbatere Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene.
Parlamentul European îi reprezintă pe toţi oamenii care trăiesc în interiorul graniţelor UE. Se întruneşte odată pe lună în Franţa, la Strassbourg, unde discută propunerile Comisiei şi le trimite înapoi pentru modificări, până când e găsită forma finală. În Parlamentul European sunt prezenţi 736 de delegaţi, care se aleg pentru perioade de câte 5 ani, prin votul fiecărui cetăţean adult din UE.
Consiliul Uniunii Europene este compus din (Prim-)miniştrii statelor membre. Ei se întâlnesc atunci când este nevoie să se valideze o lege nouă şi dezbat până cad de acord asupra ei. Consiliul UE validează legile propuse de Parlament. Există criterii exacte, pe baza cărora se stabileşte numărul de voturi care revine fiecărui stat reprezentat în Consiliul European.
Tribunalul European, cu sediul la Luxemburg, este cel care intervine atunci când o ţară membră nu respectă legile unionale. În componenţa lui intră câte un judecător din fiecare stat membru (adică are momentan un complet de judecată cu 27 de judecători).
În afara instituţiilor de bază enumerate mai sus, există felurite alte organisme şi comisii, care se dedică unor domenii delimitate mai strict.
Adesea, munca funcţionarilor Uniunii Europene este percepută ca fiind extrem de lentă, complicată, plicticoasă, exagerat de birocratizată. Explicaţia este clară: nu este uşor pentru 27 de ţări să cadă de comun acord pe anumite teme. Regulile pe baza cărora se adoptă deciziile sunt destul de complicate.
În plus, mulţi europeni consideră că mijloacele de a influenţa politica la nivel aşa de înalt sunt mult prea reduse. În fapt, singurul mod de a interveni personal este cel a votului candidaţilor din Parlament, odată la cinci ani.
Politicienii angajaţi în munca pentru Uniunea Europeană sunt mândri de rezultatele pozitive la care au ajuns până acum, dar ştiu că există în continuare multe aspecte care trebuie îmbunătăţite, Organismul European fiind încă tânăr şi în continuă schimbare. Toţi cetăţenii care doresc să semnaleze imperfecţiuni, să propună îmbunătăţiri sau chiar să se implice personal în activitatea înstituţiilor europene sunt invitaţi să îşi exprime părerea şi să ia contact cu departamentul înfiinţat special în acest scop. Cea mai simplă modalitate de contact este prin intermediul internetului, accesând pagina oficială UE la adresa www.europa.eu
