Ţi-am pus sufletul în palme,
l-ai încoronat cu stele,
mi l-ai sărutat cu rouă,
străluciri de diademe –
prinţ al gândurilor mele-
curcubeu pe lună nouă!
În lăcaşul cu iubire
ţi-am prins în buchet cu crin,
sărutarea, răsuflarea
nimeni să nu îndrăznească
s-o dorească, s-o trezească –
unică înmugurire de luceferi
printre lujeri de senin!
Ferestrele lumii
Gările – porţi către oriunde –
crengi uscate de vânt,
liliac înflorit, zâmbet candid,
salut, şoapte calde, paşi repezi,
bagaje târâte pe lespezi,
busuioc, levănţică în haine de blană,
ochii limpezi, sau topindu-se-n dor,
ostoind între gene o rană;
o nădejde ascunsă în cute de gând,
o năframă întinsă ca ultim salut,
o grimasă în loc de sărut,
persistent un miros de parfum,
o lumină difuză pe ultima filă
citită din agenda-jurnal;
un apus de soare
cu un spectru de culori sideral,
o simplă urare, nespusă …
fiecare-şi doreşte drum bun!
Ochii tăi
– perle albastre, strălucind sidefii –
în nesomnul din nopţile-mi lungi,
mângâierea lor mă arde cu făclii
mult prea dulci, mult prea vii
să le-alungi!
Tu şi eu – paralele şi unice vieţi
doar cu suflet pereche
înmănuşat într-un mugur de gând,
într-o unică sete!
O speranţă ascunsă
într-un zâmbet timid
mai pluteşte ca pod între stele –
o lumină difuză adunată
sub pleoapele – aripi, drept cuib
viselor mele;
lăstar verde, ai veşnic un rug
în privirea brodată cu cer…
dă-mi Doamne,
seninul din gând să mai sper,
că-n veşmântul de vise ucise
nu te-ai prins,
şi nu eşti efemer!
