IZVORUL IUBIRII (3)

O să­ţi povestesc o amintire care îmi apare mereu în memorie. Târziu am înţeles­o, târziu mi­a fost dat să descopăr Taina din ea. Am crescut departe, mult timp am crezut/judecat că… îndepărtată de ai mei părinţi. Am crescut la bunicii din partea tatălui, într­un cătun din nordul ţării, în Bucovina. Câteva case aruncate pe dealuri, câţiva locuitori, toţi rude, cărora, cândva, le aparţinuse tot acel pământ şi care se vedeau doar de sărbători. Erau două case: a bunicilor şi a unchiului care a trebuit să rămână lângă ei, pentru că tatăl meu, mezin fiind, luase calea lumii, plecase la studii şi acum era „om la oraş”. Dureroasă, dar şi mirifică copilărie. Durerea am trăit­o, pentru că simţeam abandonul părinţilor, abandon care îmi era amintit cel puţin o dată pe lună de a mea bunică, atunci când nu veneau la timp banii pentru întreţinerea mea (aşa fusese „aranjamentul” cu părinţii). De faţă cu bunicul nu avea curaj să îmi spună, dar, când era el plecat…

„Azi nu ai ce să mânci, că nu au venit paralili de la măta” (avea „ceva” cu mama – din cauza ei nu se însurase tata cu bogătaşa satului, ci adusese o „olteancă”).

Aşa că revăd două braţe subţiri, de fetiţă, care înconjoară gâtul unui căţeluş. Un corp firav, zguduit de plâns, de dor, de nemângâiere, de foame. Mă „adoptase” în cuşca lui. Acolo era refugiul meu (ce e drept, ca răsplată, îi duceam toate păpuşile care îmi erau dăruite de trei­patru ori pe an). Ne jucam amândoi cu ele. Adică el le despletea, eu le făceam codiţe sau le îmbrăcam cu „haine noi” ori de câte ori era cazul. Şi era „cazul” destul de des. „Dar asta înseamnă că nu mă plictiseam, nu?”, râde frumos şi cu lacrimi în ochi fiinţa din faţa mea.

Cred că era deja seară. Alergasem toată ziua pe dealuri şi mă cocoţasem prin copaci, iar „vestea” cu „paralili” ştiam ce înseamnă. M­am îndreptat împreună cu Bobel (aşa îl chema pe căţeluş) spre căsuţa noastră. Porţia lui de mâncare a sosit la scurt timp. S­a repezit bucuros şi a început să mănânce. Simt şi acum acea senzaţie de FOAME din mine, acel plâns de deznădejde al copilului, acele lacrimi care se rostogoleau imense pe obrăjori. Lacrimi IMENSE. Înţelegi? Mari ca perlele mele de la gât. (are un colier cu trei rânduri de perle mari şi albe, superbe. Mă gândesc: Cum Dumnezeu poate să le poarte cu „amintirea” asta în ele?, pentru că asocierea este clară).

„Lasă, ai să înţelegi acuşi de ce le port cu atâta iubire şi strălucesc aşa de minunat”, răspunde ea gândului meu. Le­am primit de la o prietenă dragă şi mă bucur de câte ori le port. Mult timp nu mi­au plăcut perlele, acum însă sunt preferatele mele. Nimic nu este mai total ca starea unui copil. Foamea sau bucuria, deznădejdea sau fericirea la un copil sunt „prototipuri”, le trăieşte cu toată şi prin toată fiinţa lui. Aşa eram şi eu atunci.

Foamea, singurătatea (din cuşcă, vedeam cum mătuşa mea îşi hrănea copiii, doi băieţi şi două fete). Jinduiam să mă ţină şi pe mine mama în braţe şi să­mi dea să mănânc. Să mă mângâie pe păr. Acea lunecare lungă şi mătăsoasă a unei mâini calde şi iubitoare.

Cred că tăcerea mea, încremenirea mea într­o tăcere care era a durerii însăşi, l­a făcut pe Bobel să se oprească din lipăit. M­a privit cu doi ochi mai întâi miraţi, apoi cu o revărsare de iubire imensă, parcă din altă lume, totală. Şi a început să împingă cu botul strachina cu mâncare spre mine. S­a apropiat şi m­a lins pe mânuţă. Am început să mănânc din strachină parcă cea mai gustoasă mâncare din lume, cu lacrimile alunecându­mi pe obraji, amestecându­se cu mâncarea. Luam cu palma făcută căuş şi sorbeam fericită. Ba am început să îi dau şi lui Bobel să mănânce. O dată el, o dată eu.

Ştii, cred că îi părea rău că nu mă poate lua şi în braţe, că nu mă poate mângâia şi săruta. Doar îşi apropia boticul umed de faţa mea, şi stăteam aşa mult timp. De obicei, căţeii doar îşi apropie boticul şi se retrag, sau ne retragem noi brusc, mai bine zis. Ei, Bobel al meu, stătea aşa mult timp.

L­am îmbrăţişat cu recunoştinţă, cu iubire, cu dragoste. Durerea din suflet nu putea să mi­o ia, dorul nu putea să mi­l aline, dar îmi dăruia toată iubirea lui, şi adormeam aşa, suspinând lângă sufleţelul acela IMENS. De asta iubesc perlele acum. Am înţeles valoarea acelor timpuri. Poate părea o poveste dureroasă, dar nu este. Mult timp mi­am plâns şi eu de milă, că am fost abando-nată, că nu am avut mâncare, că nu m­au îmbrăţişat ai mei, că am fost urâtă de o bunică, ocolită de verişorii mei, care nu voiau să se joace cu mine decât când le dădeam din ceea ce îmi aduceau ai mei, de câteva ori pe an, altminteri, deveneam „aia cu mă­sa olteancă”. Recunosc că am aruncat cu o piatră într­unul din ei când mi­a spus aşa. Nu cred că l­am lovit serios, însă a început să zbiere ca din gură de şarpe, şi s­a pornit un tămbălău de mai mare dragul. Noroc că era Bunicu’ pe aproape, şi nu au avut curajul să mă bată, altfel, vedeam eu (Râde din nou, cu toată fiinţa ei parcă).

Vezi, aşa am învăţat să preţuiesc valoarea unei îmbră-ţişări, bogăţia ei, bucuria ei. A unei mângâieri. A unui sărut. Hei! Nu toate odată, de cele mai multe ori. Aşa înveţi să dăruieşti, să iubeşti cu toată fiinţa ta. Să te bucuri. Să fii recunoscătoare cu ceea ce poţi tu dărui. Să simţi când este adevăr sau nu într­o apropiere. Pentru că… oamenii sunt „oameni”.

Perlele îmi amintesc de lacrimile curate ale fetiţei, şi aşa rămân curată cu ceea ce dăruiesc. Nu cu falsitate, din interes sau de complezenţă, ci cu toată fiinţa. Se învaţă. Să nu îmi spui că nu. Nu pot să spun aşa ceva, pentru că îi dau dreptate. Mă gândesc la mine. De câte ori am îmbrăţişat pe cineva, măcar de complezenţă? Hmmm… Cu toţii am făcut­o de nenumărate ori. Cerem în rugi aprinse mănuşi sau un serviciu, cerem bani sau un pulovăr, o rochie sau cine ştie ce mai jinduim din lucrurile acestei lumi. Dar cine mai cere un vers dintr­un cântec sau dintr­o Psaltire, cine mai doreşte să fie ploaia topită­n iubirea celorlalţi, care să hrănească stropi de lacrimi în bulgări de soare?

Eu doresc, ca în toate poveştile, trei daruri. Darul îmbrăţişării din inimă între oameni. Să ne deschidem inimile şi să trăim iubirea de la inimă la inimă, ca o rugăciune interioară, continuă. Darul de a uita durerea, să înţelegem înţelepciunea adusă de ea, să ne dăm seama că lumea exterioară, plantele, copa-cii, totul este intim legat de lumea interioară, de gândurile, sentimentele, visele, viziunile fiecăruia. Să avem putere de a dori cu ardoare şi consecvenţă, pentru ca totul să se şi împlinească. Şi… darul unui zâmbet cald şi iubitor, de acum şi pentru totdeauna: „Hai la nani, iubito!”

—————————————

DANAELA, pseudonim folosit de scriitoarea Daniela DUMITRU. Născută la Suceava, la 5 ianuarie, 1958. Din 2005 Maestru Reiki şi Karuna (diplomă înregistrată). A predat cursuri de Reiki la Constanţa, Craiova, Braşov, Târgovişte, Galaţi şi Bucureşti.