Turda, Bucureşti (II)
Turda – Palatul ţiganilor
Prin Turda trec des cu maşina. Mai nou, admir din treacăt, de fiecare dată, un nou obiectiv turistic: palatul ţiganilor. Este notoriu şi toţi cei ce trec prin Turda ştiu de el. Construcţia este un fel de pagodă-castel, cu iz de ctitorie brâncovenească. Zeci de turnuleţe aurii, nenumărate arcade, balconaşe şi gemuleţe care mai de care mai orientale împodobesc cele trei etaje ale clădirii. O uşa maiestuoasă şi impozantă de cel puţin doi metri înălţime străjuieşte intrarea în acest spaţiu fantastic. Lângă palat, în aceeaşi curte, este o casă mai mică, în care cred eu că stau proprietarii (se ştie că proprietarii acestor palate ori stau toţi 11-12 într-o cameră a palatului, ori stau undeva pe lângă, ca să nu consume şi să nu strice casa nouă). Între cele două clădiri se află garajul care are uşa deschisă, permiţându-mi să arunc o privire la ce autoturisme posedă stăpânii acestui impozant castel. Mijesc ochii să văd mai bine şi… rămân consternată. Garajul e ocupat de două căruţe! Nici nu apuc să fac 2-3 poze, că o fetiţă pe la vreo 6 ani, desculţă, în pijama roz, iese din curte şi fuge către mine. Mă întreabă ce fac şi dacă am bani să îi dau. Nu avem bani la mine, dar în schimb îi ofer ciocolata pe care o aveam în geantă. Văd în curte vreo trei rude de-ale fetiţei uitându-se suspicios la noi, aşa că mi-am luat repede la revedere şi am purces la drum.
Bucureşti – Curtea Domnească
Cumva am ajus în această vară şi la Bucureşti. Paşii m-au purtat prin zona Bucureştiului vechi, aşadar mi-am propus să văd şi eu vestitul Han al lui Manuc, construit pe la 1808. O iau la pas printre nişte blocuri comuniste gri şi dărăpănate. În spatele unui bloc lung, apare, dintr-o dată, Hanul lui Manuc, care se potrivea în peisaj exact ca nuca-n perete. De la Hanul lui Manuc, vreo 100 de metri mai la stânga, se vede Curtea Domnească, iar alături de ea, Biserica Curţii. Curtea Domnească este azi o ruină, până şi forul lui Traian din Roma arată mai bine, e mai conservat şi mai întreg, acesta din urmă având peste 1000 de ani. Curtea aceasta însă a trecut prin foc şi sabie, literalmente, iar cum fonduri pentru renovare sau reconstrucţie nu sunt, m-am mulţumit că a mai rămas şi puţinul ce se vede acum. Vestita Curte Domnească aşezată printre nişte blocuri comuniste este o combinaţie extrem de bizară şi formează un peisaj straniu. Trecutul glorios şi prezentul mai puţin glorios sunt aşezate antitetic unul lângă altul. Curtea Veche construită prin secolul al XVI-lea din porunca lui Vlad ]epeş. Tot în acea perioadă a fost construită Biserica Domnească, fiind cel mai vechi sălaş de cult din Bucureşti, şi este păstrat în forma lui originală. Cel puţin biserica curţii a rezistat istoriei.
Intrarea în Curte este o nimica toată: 10.000 de lei (30 de cenţi). Dar, dacă vrei să faci poze, trebuie să plăteşti taxa de pozat care este 30.000 de lei aproximativ 1 dolar). După ce am plătit taxele cuvenite la caseria aflată sub una din bolţile curţii, am fost înmânată ghidului Domnesc. Ghidul m-a dus într-un beci, mi-a explicat că trebuie întâi să mă uit pe acolo apoi să ies, să o iau la stânga, să trec pe sub un gang şi să urc pe nişte scări la dreapta ca să vizitez şi partea a doua a Curţii Domneşti. Apoi am fost lăsată în voia soartei în beciul Domnesc, ghidul doar îşi făcuse datoria să mă ghideze, ca să mă rătăcesc printre zidurile dărăpănate de cărămidă roşie. Mă uit puţin prin beci, citesc vreo două inscripţii (din cele trei existente), trec printr-un grup de balerine în trening care repetau ceva dans semi-modern pe muzică electronică stranie, dirijate de o profesoară americană. Un element care adaugă un plus de bizarerie peisajului.
Ies din beci şi dau o tura prin curte unde erau depuse alandala tot felul de statui vechi, şi alte elemente arheologice cărora nu le-am putut desluşi originea sau importanţa. Din cauza multelor pietroaie, columne, şi alte efigii istorice aruncate prin curte, peisajul era puţin asemănător cu cel al Forului lui Traian din Roma, însă puţin mai mic. Curtea era despărţită de lumea modernă printr-un gard de sârmă înalt de vreo doi metri. După gard, cum treceai străduţa, se înălţa un bloc mare, vechi şi galben. Locuitorii, majoritatea ţigani după spusele ghidului şi după înfăţişare, îşi întinseseră câteva tarabe cu pălării şi năframe, cele mai reuşite piese de marfă fiind etalate chiar pe gard. Nişte puradei chiuiau şi băteau mingea pe stradă, în arşiţa soarelui de amiază, şi o femeie bătrână stătea plictisită în geam. Îmi întorc privirea de la lumea modernă spre ruinele Curţii, şi purced, dupa indicaţiile ghidului, să vizitez dormitoarele domneşti, aflate la etaj. Din etaj de fapt nu a mai rămas nimic, era efectiv o terasă în aer liber. Dar, cu puţină imaginaţie, îmi închipuiam eu cum ar fi arătat acele dormitoare domneşti. Pe când făceam acest exerciţiu de imaginaţie pe terasa domnească, având grijă să nu calc într-o gaură care m-ar fi propulsat două etaje mai jos, în bucătăriile domneşti, cineva din blocul vecin a dat drumul la muzică la maximum! Şi răsunau nişte manele, un Adrian Copilu Minune şi Vali Vijelie, de se cutremurau puţinii pereţi rămaşi în picioare ai Curţii Domneşti. În ritmuri moderne de subcultură post-revoluţionară, gen “of, viaţa mea” şi “mii de lacrimi cristaline”, într-o atmosferă suprarealistă, cobor din dormitoarele domneşti, îmi iau la revedere de la casieriţă şi de la ghid. Ies din Curtea Domnească îmbogăţită de experimentarea îmbinării trecutului glorios al ţării cu elemente ale subculturii de mahala a României de tranziţie.
