Scrierile lui Kafka se supun “teoriilor fantasticului”. Pe mult potrivita şi manifestata, de Dumnezeu dăruită, cale a revelaţiei misterului-miraculos. Prins în inadmisibilitatea sociocotidiană ca întruziune a anormalului, ca primenire iraţională a existenţelor bolnave.
Aşa s-ar cuveni să se menţină o scriere fantastică, ademenind “raţionalul în adormire”, pentru naşterea “iraţionalului” confuz, ciudat, magic, senzaţional, supus anormalităţii ordinii reale, spaţiale şi cauzale a lumii reale. “Adormire raţională”, care posedă iraţionalul din pragurile ei intuitive- first step of meaning, ori second view of looking over, ori din seva (ne)atinsă, mângâiată doar cu privirea, a florii şi faunei “obiectelor” naturale ce-n evidenţă-şi au supremă aşezare. Cum ne sfătuieşte să acceptăm aceste “zbateri metafizice”, în “Critica imaginaţiei empirice”, domnul Hegel: “Nimic nu este mai real decât aparenţa în calitate de …aparenţă”. Aparenţă care înşeală. Care-şi strigă “evidenţialitatea” neputincioasă, când de-ndată paşii s-au desprins de locul privirii noastre-n fenomen.
Lumea şi “lucrurile” ei fiind părtaşă diviziunii naturale risipite-n noi. Omul fiind atomul ei. Care-ndulceşte apa, aerul, pământul, mânia dragostei cu focul, durerea sângelui cu vântul, unite în fiinţa stăpână pe Neant. O clipă doar /cât umbra acelui cerb ce-şi cată,/de om îndepărtată,/ pădurea avatar.(t.i.)
Arta de orice fel este fantastică. Ea, mai mult sau mai puţin, după puterea simptomelor imaginaţiei posesoare de maladia transfigurărilor spontane, maladiilor spontaneităţii transfiguratorii, ea, arta scrisului, în mod special, substituie “prezenţa de spirit” cu o “absenţă de spirit”, iar “libertatea de spirit”, cu “necesitatea de spirit” ce ştie să-şi inventeze “autonomii spirituale”. Precum în “Castelul-său”, marele neînţeles K. Ce scrie şi vorbeşte eliptic, cu o pasiune atât de mare încât cuvintele o iau razna în urma scrierii lor.(Lamy)
Romanul “Castelul”, încadrat pe aleea fantastică a “straniului pur”, e mai degrabă problematic. Tainele matricii sale stilistice: numită impropriu roman, stând în problematizarea succesivă a unor scenarii de căutare în “castel”, la “castel”, a unei fiinţe suverane pe o comunitate. Suveranitate atribuită de comunitate, nedovedită de suveran, care oprimă comunitatea, conştiinţa ei de putere divină, printr-o incredibil de profană reprezentare a ei, în castelul aristocraţiei terestre.
Dumnezeu, închipuit drept Klamm, un castelan văzut şi nevăzut,ştiut şi ne-ştiut , îl angajează pe „omul K” în funcţia de arpentor Extraordinarul, fantasticul ,se desprinde din dogmatic şi suie, urmează, căi dogmatice. Suiş imposibil în “vederea lui Dumnezeu”, dar furtunoasă misiune a dogmei prescrise: “omul K” e pedepsit de Dumnezeu să măsoare (arpenteze) lumea în lung şi lat, fără rost, chiar însoţit de îngerii secundanţi Arthur şi Jeremais, oricând diavoli şi bufoni, iscoditori ai omului “trimis să măsoare lumea” în zadar.
Fantasticul începe din primul rând al romanului. Iată întâiul peisaj al capitolului “Sosirea”:
“Era târziu când sosi K. Satul zăcea înzăpezit. Muntele cu castelul nu se zărea, era învăluit în ceaţă şi beznă: nici cea mai mică licărire de lumină nu arăta unde se află marele castel. K. se opri pe podul de lemn care ducea de pe şosea spre sat şi rămase o bucată de vreme cu ochii ridicaţi spre spaţiul în aparenţă gol”.
Conformă, această descriere, cu estetica scrisă de Dabney Towensand: „Propoziţiile care descriu sau afirmă ceva încep cu o ,formă’ substantivală sau una verbală, comune uneori multor enunţuri cu înţelesuri diferite, (cum se desfăşoară în acest sens întregul “fantastic” Kafka-ian, prin aceste “comune înşelesuri diferite”) care, descrise în numeroase moduri (forme) ,nu ne cere să precizăm sensul “(conţinutul). Astfel spus, “orice descriere are un conţinut al ei, propriu, pentru a transmite un sens vizat”.
“Viziunea” acestei descrieri: evidentă aparenţă, este naşterea omului, venirea lui pe lume, aruncarea lui în lumea contelui Westwest (Klamm) ,întru-un colţ al lumii, înfrigurare (naşterea) a fiinţării Dasein-ului(om-ului) în lume, început ontic şi promisiune „Ontică în Timp”. “Muntele cu castelul său (sălaşul dumnezeirii) nu se zărea…”(naşterea e orbirea fiinţei să vadă cândva)” ; “rămase o bucată de vreme cu ochii ridicaţi spre spaţiul în aparenţă (aparenţa care conţine aparenţă) gol… “(spaţiul gol al conştiinţei ontice).
Intr-adevăr, propoziţiile încep ca în “estetica D.Towensand:
Propoziţia I:Era târziu , (II) când sosi ..(două verbe).(III)Muntele cu castelul (substantiv) Apoi, tot la începtul propoziţiilor descriptive: “era învăluit (verb); cea mai mică licărire (constr. substantivală)” ; “K se opri” (verb) ; “podul de lemn (substantiv + adjectiv) care ducea spre sat”(verb) ; “rămase o bucată de vreme” (verb de început) ; “ochii ridicaţi (substantiv) spre spaţiul în aparenţă gol (substantiv,foarte importantă semnificaţie).
În acest “ansamblu enunţiativ, descriptiv” obiectele estetice- obiectele purtătoare de sensuri fantastice, de semnificaţii în lanţ, în asalt, sunt: “K”, “Satul”, “Muntele (cu) Castelul”: “podul de lemn” .Obiecte cu sens permanent.
În jurul lor, se vor aşeza, vor învăţa să umble, obiectele şi subiectele reificate în “obiect lumesc necesar” , fiinţele ce-l vor ajuta pe “arpentor” să-şi legifereze “ocupaţia măsurării lumii” să recenzeze “suprafaţa”, “arealul” răspândirii ei în ochii, sub ochii, unui Dumnezeu indiferent. Fiindcă Dumnezeul lui Kafka, în această strădanie de a-l cunoaşte, în-spre castel, prin intermediul unor “credincioşi în el” şi “cunoscuţi de el” şi “posedaţi de el”, nu-i decât un suveran ce a întocmit un “contract social” cu sfinţii lui să guverneze lumea cum le este voia. Sfinţii sunt oarecum batjocoriţi cu “titlul” de funcţionari: uituci, dezordonaţi, arhivari de “procese verbale”, fiecare om în lume având de întocmit un proces verbal sub semnătură, cu “primarul” , ori cu un trimis al sfinţilor, direct.
Primarul pare a fi episcopul, preotul satului, un Melchisedec ce “introduce” pe ascuns în audienţă la Dumnezeu fiinţele pornite să i se mărturisească în schimbul unor favoruri lumeşti: pâinea-carnea şi vinul-sânge ale îndumnezeirii …arhivabile
Cum numai fiecare dintre noi crede ori nu în Dumnezeu. K., personajul principal, vrea, mai mult, să-şi legifereze un drept: de a fi ceea ce “verbal” i-au spus alţii. Ar accepta şi “verbal”, dar din partea(-faţă în faţă-)din gura lui Klamm(Dumnezeul). Dar, până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii, funcţionează din plin în acest roman (ne)fantastic. Pentru a-l vedea pe Dumnezeu în carne şi oase se îndrăgosteşte de credincioasele (– se spune, se şopteşte, de ţărani-martori permanenţi ai dramelor sale, dramele cunoaşterii “asemănatului său suveran”, credinciosului în el ca “arpentor” )despre care se şopteşte că au păcătuit chiar cu marele nevăzut Klamm. Deci Klamm este „Omul-posibil” care ne sugerează “trăirea fără credinţă în Dumnezeu” a lui Nietzsche. Nihilismul, dar şi Omul-SupraOm din “Aşa grăit-a Zarathustra”. Fapt reflexiv al spontaneităţii lecturilor din ultimii filozofi, printre care şi Kirkegaard. Prin care Albert Camus îl vede pe „înfăptuitorul Castelului” în stadiile existenţiale tematice supuse sensurilor scrierii Kafk-iene.
“Apoi se duse să-şi caute un sălaş de noapte: la birt mai era lume: birtasul….(atenţie!) aşezându-i o saltea de paie în sala birtului (Sosirea)”.
Deci în “ieslea din Betleem”. Sens “aparent”. Căci toată povestea lung iraţionalizată în gura personajelor sale: Barnabas ,Frieda, Birtăşiţa din Hanul Podului, Învăţătorul, Amalia, Olga, Primarul, personaje principale, secundanţii, măcelarul, cizmarul Otto şi fiul său, Hans Brunswick, secretarul lui Klamm, Momus, funcţionarul Galater, Laseman-ii,oameni cu vază,Sortini,funcţionar de care se îndrăgosteşte Amalia (personaje secundare).Sortini,căruia i se “dedică” o poveste înteagă: Sectretul Amaliei. Poveste spusă tot în mod straniu-ciudăţenie “controlată” de multiple posibile “înţelesuri”. Din nou o posibilă critică a birocraţiei dar şi o altă posibilă “batjocorire” a sistemului autorităţii sacre corupte şi înşelătoare. Cum ne este descris Sortini.
“Fără a-l fi cunoscut până atunci, tata îl stima dintotdeauna pe Sortini, ca pe un specialist în chestiuni pompiereşti”(aspră ironie asupra unui sfânt cu (i)responsabilităţi destin-are)
“Dintotdeauna” –îl stima pe Sortini, face din acest personaj un simbol sacru. “Ca pe un specialist în chestiuni pompiereşti”, susţine anormalitatea stimei exagerate, “dintotdeauna” .”….şi acasă vorbise de mai multe ori despre el ( a doua anormalitate raţională, ce generează straniu), de aceea a fost o surpriză şi un lucru important pentru noi să-l vedem pe Sortini în carne şi oase (pompierul e numai carne şi oase, sfinţii sunt duh şi închipuire: să vezi un “duh” în carne şi oase, un sfânt din cer coborât pe pământ, iată fantastical, dincolo de “ciudăţenie, straniu”)
Apoi ,apare, în aceeaşi descriere, critica unor “funcţionari bisericeşti: popi, episcopi, comportamentul lor grotesc, neortodox, adevărata faţă a sfântului adulat de taţii şi mamele fecioarelor şi feciorelniciei ignorante, bigote, subjugate credinţei.
“Sortinii nu se sinchisea de noi, (poza emfatică a multor sfinţi – din icoanele iconostaselor înspăimântătoare) (trăsătură morală a autorităţii divine, totodată, indiferenţa Dumnezeului…oamenilor, faţă de Om. Om reprezentativ ,simbolic,un Iisus,fiind şi “K”) era o particularitate a lui (determinare, preciziune etică a sfinţeniei) de altfel majoritatea funcţionarilor se arăta neputincioşi, în public (o altă trăsătură morală criticată, evidenţiată, tuşată: ca-ntr-o pictură cu măşti înveşmântate în neputinţa zâmbetului omenesc. “Neputincioşi în public” o altă conotaţie, ce implică întunecarea sfântului trimis de Klamm-Dumnezeu pe pământ să ….”lumineze credinţa omului în el”), era şi obosit (sintagmă ce implică întrebarea: de ce era obosit? De desfrâu ori de evanghelizare, de cădere în păcat ori de salvare de la păcat?) numai datoria îl determina să mai stea acolo, în vale (în “valea lumii efemere”, el, etern îndatorat veşniciei să ne supravegheze-pândească efemenitatea).
Alţi funcţionari, de vreme ce tot veniseră (altă invazie îndatoritoare) se amestecau prin popor (sarcasm, cinism, ce ne aminteşte de comunism cu informatorii lui securişti) (cum altfel, nu l-aş citi pe Kafka!) El (Sortini, nu Sordini – de la sordid, dimpotrivă de la Soartă) însă rămăsese lângă pompă şi gonea prin tăcerea sa (extraordinară metaforă; când tace popa eşti îngropat pe jumătate) (şi fug, din viaţă, înspre tine / o sfinte-ndură-mă mai bine) pe oricine se apropia de el cu vreo rugăminte sau linguşire (sfânt sătul de …omenesc, plictisit de om”)
Ironizarea lui Sortinii, dătătorului de Soartă, continuă. Kafka strică proporţiile sfinte în favoarea celor umane: “până ce dădu cu ochii de Amalia, la care fu nevoit să se uite de jos în sus, fiindcă ea era mult mai înaltă decât el (inversiune ciudată, aparent ciudată. Femeia este suverana celui care o alege. Indiferent de masculinitatea alegătorului, sfânt ori diavol). Sortini pare să o aleagă de logodnică pe Amalia (altă ponegrire a bisericii, de orice fel).
Şi, în urma scrisorii lui Sortini, adresată Amaliei: “fetei cu colierul de granate”, scrisoare-invitaţie jignitoare: “să-mi vii deci, că de nu….” (dai, nu pică?), şi exclamaţia:
“Ăştia sunt funcţionarii, zise K. Şovăitor. Astfel de exemplare se găsesc deci printre ei…”
Deci Kafka se întoarce în cămara fructelor mâniei sale…cotidiene. Uitând “ciudăţenia” – sfânt îndrăgostit- pe raftul “sare şi piper fantastic”, ca printre noi să vieţuiască la fel ca noi neproblematic. Doar sprijinindu-ne de „Cine sunt?”, fără a vedea “cum sunt”.
Frieda – cale feminină de escaladare a castelului, iubita lui Klamm, care a “păcătuit cinstit” cu Dumnezeu printr-o posibilă credinţă exagerată ,este conştientă de strategia lui K., de a ajunge în împărăţia lui Klamm şi la Klamm (ce îndrăzneală: de ce? pentru o semnătură pe un act de angajare ca arpentor, ca pământean) (câtă asemănare cu viaţa cotidiană, din care s-a inspirat Kafka, din care a “adormit raţiunea existenţială”, pentru un “vis simbolic, satanic, ficţional”). Ea însă îi face în ciudă “căutătorului de certitudini şi înfăţişare dumnezeiască”, căsătorindu-se – vorba vine – cu secundantul Jeremias. Caracterizat astfel, de K. :
“Nu era necesară intervenţia unui om influent ca să i-o răpească pe Frieda, ajungea şi acest secundant nu prea apetisant, această carne care dădea uneori impresia că nu prea e vie” (“prezenţa de spirit”, asupra Friedei, în antinomie cu “ilogicul”: “carne care dădea impresia că nu prea e vie” – atribut al fiinţei….(i)reale).
De parcă lumea de dincolo îl trimise pe Jeremias nedezbrăcat de straiele şi anatomia “morţilor misionari”
La întrebarea lui K. pusă lui Jeremias: “Ia spune, o iubeşti?” , secundantul răspunde:
“- Dacă o iubesc?… E o fată deşteaptă şi drăguţă, o o fostă iubită a lui Klamm, deci în orice caz merită respect. Şi, dacă mă roagă mereu s-o scap de tine, de ce să nu-i fac acest serviciu, mai ales că prin asta nu-ţi pricinuiesc nici o durere (rostul secundantului), de vreme ce te-ai consolat cu blestematele de alde Barnabas”.
Barnabas – mesagerul neobosit, reuşeşte să-i obţină lui K. o audienţă cu secretarul lui Klamm, Erlanger .Despre care îi povesteşte:
“Nu-l cunoşti? Un domn mic, slăbuţ, care şchiopătează niţel …vestit pentru memoria pe care o are …bun cunoscător de oameni pe care nu i-a văzut niciodată, despre care a auzit sau a citit doar…”
Apoi vestea propriu zisă este depănată:
“A întrebat: Îl cunoşti pe arpentor, nu-i aşa? Şi apoi a spus: Bine că te-am întâlnit. Plec acum spre curtea domnească. Să vină arpentorul acolo, să-mi facă o vizită. Locuiesc în camera nr. 15…”
Din multe alte posibile interpretări, Castelul e un scenariu al patimilor cristianice. K. un posibil Iisus. Frieda o Marie Magdalenă. Barnabas – Iuda, ori de ce nu, Petru.
Romanul sfârşeşte cum era de aşteptat: omul moare şi nu ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu cât trăieşte, dar nici dincolo de moarte. Birtăşiţa, cea mai bătrână iubită – credincioasă, a„contelui”, cea mai înflăcărată credincioasă-iubită de Klamm, îşi dezvăluie “garderoba veşmintelor iubirii, înfăţişărilor ei elegante în împărăţia lui Klamm – Dumnezeul iubitor, tot pe ascuns ,de frumuseţi muritoare (o paralelă cu miturile antice):
“K. era în culoar şi Gerstäcker îl apucase bine de mânecă (înger al morţii), când birtăşiţa strigă după el:
– Mâine primesc o rochie nouă (de doliu), poate că o să trimit să te cheme (câte rochii, atâtea morţi, vesele, triste, luminoase, întunecoase, atâtea avea birtăşiţa: cum îi spune K. despre ele: “vrei s-o ştii? Bine. Sunt dintr-un material de preţ, dar sunt învechite, supraîncărcate, uneori prea lucrate, uzate şi nu se potrivesc nici cu vârsta, nici cu statura, nici cu situaţia ta )(– atâtea veştminte are viaţa ori viaţa e un strai mereu de răscroit la….moarte)
“K. rămase locului (nu voia să moară) oricât îl trase Gerstäcker (îngerul morţii).
-Ştiu de ce vrei să mă iei, spuse în sfârşit K., dar lui Gerstäcker îi era indiferent ce ştia el. Pentru că îţi închipui că pot obţine ceva de la Erlanger (trecând dincolo, în moarte…)
Odaia din coliba căruţaşului (odaia morţii) era luminată slab … cineva citea dintr-o carte, aplecat într-o firidă sub grinda piezişă care se profila acolo (liturghia înmormântării şi imaginea mormântului). Era mama lui Gerstäcker. Îi întinse lui K. o mână tremurândă şi îi ceru să se aşeze alături, vorbea greu, trebuia să-ţi dai osteneala ca s-o înţelegi, dar ce spuse …(marea enigmă a şoaptei morţii).
Tot Castelul este phantastikos (a avea imagini) pantasma (viziune a închipuirii) phantasticus (produs al imaginaţiei).
Şi cât de mult se potriveşte el “dramei cristianice”, în care reformele drumeţiei în ceruri aveau să fie “învierea” şi “lumina” ei, împotriva “birocraţiei unui sinedrium corupt”.
Şi cât de mult ni se potriveşte, această uluitoare “închipuire a drumului în cer” a existenţei noastre naţionale, de acum: românul căutând de o vreme în “birtul europei” pe domnul conte Westwest, să-I ceară semnătură de “arpentaj”al sărăciei lui “revoluţionare”.
