Orice sfârşit de an este un firesc prilej de bilanţ. Dar şi un moment în care planurile pentru anul care vine capătă încet, dar sigur, contur.
Anul 2003 a fost cum a fost. Cu problemele lui, atât la nivel general, cât şi în plan individual. A fost un an ca mulţi alţii din şirul celor 14 care au trecut din Decembrie ’89. Ne-am obişnuit să-i numim ani de tranziţie, parcurşi pe drumul trasat cândva de Brucan, care ne îndemna la răbdare pentru o periodă de cel puţin 20 de ani. An de an am crezut că vedem ca ceva, ceva, se mai îndreaptă, măcar pe ici şi colo. Ani în care am mers la servicii, cei care nu şi le-au pierdut, la administrator pentru plata facturii, la magazinul din colţ, pentru cumpărături. Am stat cuminţi în faţa televizoarelor, am citit conştiincioşi presa, aşteptând să sesizăm de pe undeva adierea dulce a vântului schimbării în bine. Ne-am mai amăgit, am mai avut parte şi de câte o satisfacţie, repede pierdută prin cotidianul tern şi cenuşiu al existenţei.
Anul care vine promite să fie ceva mai agitat. Cel puţin în teorie. Vin noi alegeri, ne vom lua din nou partea groasă de promisiuni. Toţi se vor înghesui să ne câştige voturile promiţând, unul mai abitir decât altul, marea şi sarea. Vom afla din nou, din duelurile electorale, cât de răi sunt unii şi cât de buni alţii. Personajele se vor schimba, căpătând culoarea altor măşti, în funcţie de cine vorbeşte. Cohortele electorale vor bruia şi bruma de linişte care ne-a rămas, împiedicându-ne să stăm şi să chibzuim gospodăreşte. Vom vota din nou, apoi alţi ani vom aştepta adierea vântului schimbării. Poate cu folos, poate fără.
Oricum, va trece şi anul viitor cumva, iar în decembrie 2004 ne vom întâlni cu aceleaşi întrebări şi frământări. De aceea, acum, la cumpăna dintre ani, nu am putut alege decât o singură urare: “La mulţi ani şi sănătate!” Până la urmă ne-am obişnuit să nici nu mai aşteptăm altceva.
