BenTodica-inStudio

BenTodica-inStudioBen face parte din lanţul de descoperiri care mă preocupă pe mine de ani de zile: prezenţa românească surpriză în străinătate. Ben, imigrantul australian care izbucneşte în plâns când aterizează înapoi la Melbourne dintr-o călătorie în Taiwan (simte că Australia este ţara lui). Ben românul, a căror priviri şi simţiri sunt veşnic îndreptate spre români şi România. Ben jurnalistul, reporterul. Ben autorul unor minunate, delicate şi puternice filme documentare (şi multe, 260 pe YouTube; unele premiate, stilul lui studiat într-o universitate americană). Ben tatăl (trei copii) şi soţul iubitor. Ben sudorul.

Ben este special în mai multe feluri: pentru că prezintă România la Melbourne, atât prin programul deosebit pe care îl face de şaisprezece ani la Canalul 31 de TV al cărui director este, cât şi la staţia de radio 3zzz; prin felul deosebit în care şi-a construit viaţa de emigrant, prin felul în care îşi apleacă “urechea” şi aparatul de filmat sau microfonul spre fiinţa umană, prin pasiunea pentru filmul documentar, pentru poezia, arta şi simţirea ce răsuflă din tot ceea ce crează, când face un film, intervievează sau scrie, şi pentru reverenţa lui pentru ţară. “Pare ciudat dar România rămâne Paradisul meu” afirmă Ben.

Un “Paradis Pierdut”? Într-un anume fel da: căci Ben a plecat din ţară în 1979. Când şi-a întors privirea pentru ultima dată către Ciudanoviţa copilăriei sale, oraşul i s-a părut încântător în lumina răsăritului de soare şi regretul plecării a început. Trecând prin Italia a învăţat italiana pe care apoi a folosit-o 10 ani în Australia. Ocupat cu câştigarea existenţei şi găsind slujbe la greci şi italieni, engleza nu i-a fost necesară şi n-a învăţat-o în aceşti ani. Integrarea implică cunoaşterea limbii ţării în care trăieşti şi cu creativitatea lui caracteristică, Ben a ales soluţia de a merge la facultate: a studiat trei ani de “Limbă şi Compoziţie” (traducere liberă a titlului programului “Professional Writing & Editing”), la Monash University, alţi trei ingineria de sunet, regie de film şi a luat numeroase cursuri cu personalităţi marcante în domeniul muzicii, actoriei, operatoriei şi editării de filme.

“Paradisul” lui, România, l-a ţinut viu în suflet şi minte în anii emigrării, dar  l-a regăsit cu adevărat când a început să lucreze la programele comunitare româneşti de radio şi televiziune la Melbourne în 1994. Asta i-a dat posibilitatea să cunoască bine comunitatea, să o prezinte diasporei din metropola australiană şi să se apropie de ea cu ochiul ciclopic al aparatului de filmat. Prin  blândeţea vocii, prin dorinţa şi răbdarea de a-i asculta pe fiecare, le-a adus săptămânal românilor australieni trăirile lui despre comunitatea românească din Melbourne, cât şi frumuseţile naturale, culturale şi informaţii despre viaţa reală din România prin emisiunea Mozaic Românesc. Programul a fost premiat patru ani consecutiv 1995-1998 pentru cel mai bun program de ştiri, de “current affairs”, cel mai bun program pentru copii, şi cel mai bun program de filme documentare din România şi despre România: Destinaţia România, Vitamina ES, Promenada, Biografii de Oameni de Seamă, etc.

O flacără frumoasă de pasiune care e aprinsă puternic, dar nu arde nimic din jur, luminează dar nu distruge, o flacără ce este veşnic aprinsă în Ben, spre a schimba mereu imaginile de deschidere a emisiunii, spre a prezenta românii, de la mic la mare, adolescenţii stângaci dar care se străduiesc cu candoare să păstreze graiul nostru minunat (filmul documentar Sunetul Ţarii Mele – The Sound of My Country), omul simplu, bun şi frumos, cu nobleţe de suflet (filmul La revedere George), oameni care s-au distins prin creaţia lor în artă şi cultură, români din Australia sau veniţi în vizită din ţară (interviu cu Elena Găluşcă, scriitorul Vasile Andru, cosmonautul Dorin Prunariu, Preasfinţitul Părinte Mihail Filimon, Episcopul Australiei şi a Noii Zeelande, europarlamentarul Petru Luhan, regizorul Dan Puican, cineastul Vasile Bogdan, jurnaliştii Simona Pele şi Veronica Balaj, vicepreşedinta scriitorilor din Montreal Cristina Mihai, artista Tamara Buciucianu, ambasadorii: Ioan Gaf Deac, Manuela Vulpe, Anca Vişan, Mihai Ştefan Stuparu, din Departamentul Românilor de Pretutindeni, Gabriel Brânzaru şi Ileana Andrei, consul general la Sydney Ovidiu Grecea, acum aflat în Los Angeles, Rev Tim Costello, Rev Corin Izvernariu şi mulţi, mulţi alţii.

Ben Todica a susţinut si promovat creaţia românilor din Australia, poezia lui Ion Miclău, cântecul Loredanei Sachelaru, şi a celor din ţară, artiştii Teatrului Naţional din Bucureşti, pe Dan Puric, etc.

“Pentru că îmi pasă de soarta poporului român ca de propria-mi fiinţă, am făcut parte din comisia electorală din Melbourne pentru alegerea preşedintelui României de două ori.” mi-a spus Ben.

“Ca români, ne simţim mândri că, iată, paralel cu Ana Maria Beligan şi Valeria Câmpeanu, încă un nume românesc se afirmă în peisajul cultural al Melbournului: Benoni Todică.” scrie Oliviu Racoti.

Prin filmele lui documentare, Ben este pentru mine, autoarea acestui articol, şi mai special, căci mi-am dorit în adolescenţă să studiez regia de film. Sunt, aşa cum spune Ben într-un articol despre mine “Femeia cu vis împlinit”, dar un alt vis decât cel visat. Şi pentru mulţi dintre noi emigranţii aceasta este realitatea noastră când se întâmplă să fie fericită. Cu Ben ne-am descoperit ca fiind pe aceiaşi lungime de undă cu dragostea noastră pentru tot ce este românesc, şi cu pasiunea pentru film. Ben mai norocos ca mine în acest sens, căci el face şi azi filme… eu am rămas cu visul pentru ele.

Băieţelul din filmul Cinema Paradiso, Ben îşi construieşte un aparat imaginar dintr-o cutie de conservă pe care o plimbă încontinuu cu “ignoranţă şi sublim” peste toate cele în oraşul minier Oraviţa, unde tatăl lui lucrează în minele de uraniu, timp de 39 de ani, iar copilul şi adolescentul Ben câţiva ani buni.

Ben proiectează poveşti imaginate şi desenate de el pe hârtie, care prin înmuierea în grăsime devine transparentă şi uşor de proiectat pe peretele unei clădiri… de veneau localnicii să privească “cinematograful lui Ben”… cu imagini noi de fiecare dată, pe care le tot schimba spre a surprinde şi ţine atenţia vie a spectatorului, aşa cum face şi astăzi cu inserţiile din genericul emisiunii Mozaic Românesc. În fine reuşeşte să-şi cumpere un aparat de filmat de la un neamţ din Arad.

Câţiva ani mai târziu este trimis de sindicatul minei să studieze operatoria şi se întoarce să facă filme documentare despre echipamentul şi procesul de extracţie al uraniului. Nu mult după aceea, iată-l pe Ben în mijlocul cineaştilor din România.

Iată cum se face că viaţa dură cu lucrul în mină, îi aduce lui Ben norocul de a deţine şi azi parte din filmele acelea documentare din bazinele radioactive Ciudanoviţa-Lisava-Oraviţa (inedite, preţioase ca document istoric), pe care le-a putut împrumuta televiziunii române. Studioul Libra a făcut un film cu care a luat un premiu “pentru cel mai bun film bine documentat”. Tânărul Ben pleacă din ţară  “din curiozitatea” de a cunoaşte lumea. Nu se stabileşte în Suedia, cum îşi dorise iniţial, ci este aruncat de valul vieţii, pe un mal îndepărtat, în Australia. Şi acolo descoperă greutăţile emigraţiei: “Cu ingineria de sunet sau operatoria câştigi foarte puţin. Lucrând la staţii comunitare de radio şi TV, care sunt voluntare, trebuie să investeşti singur în aparatură” (cum a făcut-o din pasiune Ben, cumpărându-şi echipamentul de $20,000 el singur). “Căci noi facem programele acasă”.

Nu s-a sfiit să lucreze în uzină ca sudor, o meserie pe care o învăţase de mult la Şcoala Profesională UCMMA Bocşa şi aşa îşi câştigă Ben existenţa şi astăzi. Lumea ce-l ştie muncitor sudor îl întreabă de unde are atâtea cunoştinţe culturale. “Capitalistul nu şi-a dat seama că ani de zile m-a plătit ca să învăţ”, spune Ben. “Cele 8 ore de lucru am avut tot timpul ascultătoarele în urechi. Munca fizică îmi permitea asta. Şi am ascultat multă muzică, simfonii, muzică românească, emisiuni educative, cărţi. Acum nu mai pot face asta la fel ca înainte căci am o poziţie de şef. Am construit un robot şi trebuie să urmăresc proiectul şi performanţa lui. Este vorba de roboţi de sudură cu ciclu repetitiv şi multiple funcţiuni…” Iată deci secretul culturii impresionante în multe domenii ale celui cu “câteva studii”, cum scrie Ben în resume-ul lui, (de fapt destul de “multe”: liceu, facultate şi multiple calificări de ordin tehnic şi artistic) şi în mare parte autodidact. Istoria ne confirmă cât de mulţi autodidacţi s-au remarcat mai bine decât mulţi dintre cei scoliţi… dat fiind forţa urmăririi propriei evoluţii intelectuale. “Când îmi place o muzică mă duc pe internet să aflu mai multe despre compozitor, să văd cum a fost viaţa lui, cum a creat… să-l înţeleg, să-i înţeleg mai bine opera.”

Căutarea “Paradisului Pierdut” este pentru unii din noi, emigranţi, încercarea de a ne întoarce acasă, bucata din “Drumul Nostru” complex, pe care Ben o prezintă în filmul lui documentar cu acelaşi nume. În prima parte (filmul are 18 părţi), Ben cu prietenul Deluţă, pe care nu-l mai văzuse de ani şi ani, se duc pe un drum îngheţat şi cu hârtoape spre Oraviţa.

Aparatul de filmat al lui Ben mângâie dealurile şi pomii… Peisajul acela pe care văzând filmul l-am simţit evident românesc, şi mă întreb ce-l face aşa: silueta pomilor, a dealurilor?  “Mirosul” din atmosfera pe care atât de bine o crează Ben, de la povestiri despre clădirile pe care le arată în imagini (ale bucăţilor de film luate de el pe vremurile când locuia acolo şi lucra în mina de uraniu) şi care astăzi nu mai sunt? Detaliile, lentoarea şi naturaleţea convorbirii celor două personaje (prietenul Deluţă şi operatorul care nu se vede, dar se aude, Ben) ?  Modul în care sunt inserate imagini statice, care să puncteze pe cele filmate, cu aduceri aminte a vremurilor de demult. Candoarea băieţelului care îi tot da târcoale lui Ben în timp ce filmează, nu ca să-i ceară un chewing-gum sau să-l întrebe despre blugi (cum se întâmplă în alte ţări cu populaţie săracă), ci ca să-l facă să-şi îndrepte aparatul spre deal: “Vezi nene dealul?” Chiar dealul copilăriei lui pe care Ben venise să-l revadă. Copiii care se dau cu săniuţa ca în poezia Iarna pe uliţă a lui Coşbuc. Şi poezia copilăriei mele, noastre. Imagini de azi identice celor care fac parte din copilăria lui Ben, a noastră.

Tristeţea este că mulţi dintre noi, cei plecaţi foarte departe, ca Ben, ca mine, am făcut un drum fără întoarcere. “M-aş înnapoia în România din care am plecat, cea din 1979 pe care n-am mai regăsit-o.” mi-a spus Ben cu lacrimi în glas. Nu, sigur, nu se referea la România comunistă, ci la aceea a unor oameni de omenie, de caracter din Banatul lui drag.

Filmul Drumul Nostru are ceva din filmele lui Kurosawa, din lentoarea pregnantă, care îţi accentuează trăirile, a filmelor japoneze. Este un film documentar pe gustul meu, cum puţine filme documentare se fac. N-are nimic pedagogic şi structurat  ‘ca într-o carte de istorie sau o lecţie de geografie’ şi totuşi îţi dă date precise despre minele de uraniu, despre exploatarea sovietică de acolo (prin texte inserate ingenios ca subtitluri şi prin povestirile bătrânului miner Andonie Tiberiu, din Blocul A, prima clădire de locuit construită acolo când localitatea nici nu exista …)  Este un documentar poetic, care începe prin a te fermeca la un nivel de simţire, şi apoi, încet, încet îşi dezvăluie date concrete, sugerându-ţi-le doar uneori. Ben, artistul, creator de imagini şi sunet, se întrece pe sine în acest film. Detalii, pesiaje, oameni, clădiri, totul te ţine încordat şi îţi stârneşte nostalgia, dorul, pe care noi toţi emigranţii cu simţiri le purtăm veşnic în spaţiul nostru Mioritic de departe, în ţara de adopţie, fie ea Australia sau Statele Unite. Şi sunetul, în special sunetul este încântător. Adevărat compozitor în modul în care îşi editează filmul, Ben îmbină sunete duioase sau puternice cu momente significante de tăcere, de linişte. Ben alege cele mai potrivite sunete (de cântec de pasăre, susur de apă de râu, zgomot de locomotivă cu aburi sau instalaţii de mină), şi melodii, melodii tulburătoare, accentuând tensiunea din film: Caii, caii lui Alexandru Ştefan şi Văd munţii. Văd dealurile… Nu văd nimica, ale Adei Milea. Inseratul iscusit al melodiilor între text şi vocea comentatorului Ben. Nimic nu se suprapune. “Nu vreau să-l deranjez pe cel ce vizionează filmul meu. Când şi când poate citi pe ecran, apoi mă aude spunând ceva, altădată punctez cu melodii alese de mine. Am descoperit compozitori din Republica Moldova extraordinari. Pavel Stratan cu Visul şi M-am născut de ziua mea, este o perlă a originalităţii lipsită de prejudecăţile de care sunt torturaţi marea majoritate a muzicienilor români, un natural care dă lecţii rocului internaţional promovat la noi. Alexadrina Hristov cu Avionul de Aur sau Noi doi o altă originală în control atât al vieţii cât şi al compoziţiei, Doina şi Ion Aldea Teodorovici cu Eminescu, adevăraţi revoluţionari şi protectori ai culturii române şi nu mai puţin Alexandru Ştefan cu Ţara mea străbună, Fug românii de acasă, Emigrantul, Caii, caii, Generalul, Răzeşii, Ofiţerii, Dacii din Atlanti, De-or trece anii, etc. Toţi nişte originali care te pot inspira şi pe care filmele mele îi pot oricând curta, pot dansa împreună complementându-se cu uşurinţa pentru că vin din acelaşi adânc. Compozitori tineri gata pentru superproducţii, capabili cu uşurinţă să umple pânza istoriei neamului”.

După mine Ben îşi “cântă” filmele, le cânta celor ce le vizionează povestea locurilor şi a oamenilor, deşi el spune că îşi face filmele “ca un pictor”.  ” ‘Desenez şi colorez’ forme şi idei aşa cum îmi vin în minte, din bucăţele. Inspiraţia filmelor mele vine din copilărie. La Ciudanoviţa ruşii aduceau multe filme ruseşti, bune. Ajungeau la Bucureşti numai cu unul sau doi ani mai târziu. Şi apoi filmele din circuitul naţional, ne-ruseşti, când ajungeau acolo, pentru că eram în circuit, cinematograf comunal, veneau târziu, erau consumate fizic, stricate. După mii sau chiar zeci de mii de rulări prin ţară trebuiau reparate. Le vizionam zgâriate şi cu bucăţi inserate, amestecate, aşa cum se nimerea. Şi aşa îmi fac şi eu filmele mele, ‘din bucăţi’. Nu le editez cum fac alţii, ca să le “curăţ”, rafinez. Las porţiuni cu imagine ne-în focus, căci dacă aş scoate-o s-ar stinge patima din ea. În filmul Ziua Naţională aveam o porţiune tulbure şi dacă aş fi scos-o nu s-ar mai fi citit expresia feţei plină de forţa tristeţii. Îi înregistrez pe oameni vorbind aşa cum vorbesc ei natural. Nu le editez vorbele spre a le face perfecte, fără de greş, căci le-aş şterge naturaleţea.”

Totul este impresionant în stilul filmelor documentare făcute de Ben, pentru că sunt de fapt artistice. Se vede cunoştinţa de tehnică de operator, dar ceea ce reiese mai pregnant este talentul celui ce filmează să descopere detaliul, să dezvăluie atmosfera peisajului, să construiască personajul. Sonorul este atât de bun că am fost înclinată să cred că un compozitor l-a ajutat pe Ben să aleagă şi să lege piesele muzicale. Şi nu, în realitate ‘pictorul, cântăreţul, compozitorul, artistul şi tehnicianul operator şi editor, regizorul’ toţi sunt doar unul: Ben Todică. Pentru ca sunetul să fie atât de iscusit adaptat filmului, creatorul evident are vaste cunoştiinţe şi talente muzicale. Nu e de mirare că Ben a luat ore de canto timp de cinci ani, că a făcut parte dintr-un grup muzical (Mevis Kruger Singers). “Să cunosc bine muzica era absolut necesar în profesia de inginer de sunet.” mi-a spus Ben. Şi cum la el totul se îmbină: arta cu iubirea de oameni, cultura cu ajutorarea comunităţii, cu acest grup muzical, Ben a vizitat spitale, azile de bătrâni, case pentru handicapaţi, biserici şi şcoli, aducând un moment de bucurie unei bătrânele într-un scaun rulant, sau unui bolnav pe patul de spital. Iarăşi iubire de semeni şi alinare sufletească prin artă, în cazul acesta cântec.

Ben a obţinut numeroase premii pentru filmele lui documentare: Marele premiu la Festivalul naţional al caselor pionerilor pentru filmul Perseverenţa, Medalia de bronz la Secvenţa Timişană pentru filmul Visul, mai multe menţiuni pentru filmele Primii Paşi, Cheile Nerei şi Copilărie. În Australia au fost nominalizate filmele Mormintele cu Crucile cu ‘The Best Faith Film’ şi Artholes in Melbourne cu ‘The Best Arts Film’. De asemenea în România a fost clasat pe primul loc Genericul emisiunii lui Ben la Canalul 31 TV din Melbourne, Mozaic Românesc ca cel mai bun dintre toate ID-urile programelor de televiziuni comunitare din diaspora românească.

În maşina lui, cu care m-a dus la staţia de radio 3zzz pentru a-mi lua un interviu, atârna de oglinda de deasupra parbrizului un mic obiect decorativ roşu chinezesc. N-am întrebat. Mi-a plăcut cum vocea calmă, puţin spartă a lui Ben şi viteza automobilului făceau micul obiect să salte ritmic. Explicaţia a venit din povestirile lui Ben, despre ‘suprabuna’ lui nevastă Ming. Da, emigranţi în ţări îndepărtate, înconjuraţi de tot felul de alte etnicităţi, ne găsim partenerul potrivit ca suflet, nu neaparat de aceeaşi naţionalitate cu noi. Şi de multe ori asta ne aprinde şi mai tare dorul de ţară, de românism (am observat aceasta la prietenii români căsătoriţi cu “străini”). Pe Ming a descoperit-o ‘pe muţeşte’ într-o excursie în China, căci ea nu vorbea decât chinezeşte … şi când era de comandat ceva la restaurant ajutau onomatopeele: Muuu, Cotcodac…  apoi desene pe şerveţele şi semne din mâini…

“Când poţi comunica cu vorba, încerci să te prezinţi în tonurile cele mai avantajoase. Când nu poţi, celălalt îţi descoperă adevarata persoană.”  mi-a spus simplu Ben. Şi aducând-o la Melbourne a convins-o să înveţe engleza încă din primul moment, ca ea să nu treacă prin experienţa lui de mai complicată integrare. A adus-o cu cei doi gemeni ai ei, Eric (Sheng bi Chen) si Carol (Sheng tzhu Chen), de care s-a apropiat şi care sunt acum copiii lui, alături de fiul lui din prima căsătorie, din România, Guardeni (nume cu o întreagă poveste, o combinaţie între ce a vrut ea, mama, şi ce a vrut el, tatăl noului născut, Dani din serialul american Brett si Danni, 1974 şi căutare printre stele, Nodul Gordian).

Mai apropiată de spiritul nostru românesc, decât o anglo-saxonă, micuţa chinezoaică Ming îi este soţie devotată de 12 ani. “Găteşte pentru ea chinezeşte, pentru mine româneşte… E mândră să poarte şi să deţină un costum românesc, cu care a făcut impresie când am fost invitaţi la Canberra la Ziua Naţională a Românei unde am luat un premiu … Cel mai frumos costum naţional era purtat de o chinezoaică – culmea! Româncele o iubesc.” mi-a spus Ben în drum spre studiou.

Camera lui Ben se îndreaptă adesea şi spre alte tărâmuri, peisajul australian pe care l-a descoperit cu “deliciu” (filmul Artholes in Melbourne, YouTube-uri cu coasta celor 12 Apostoli sau lupta între doi canguri, …), Noua Zeelanda, Taiwan sau Japonia, degajând dragostea lui Ben pentru natură şi bucuria de a o filma ca nimeni altul. Un prinţ ‘vindecător’ din Taiwan, ‘Prinţul Florii de Lotus’ îl descoperă pe Ben în Australia şi îl ia cu el în Noua Zeelanda să-l urmeze cu camera, cu care ocazie îl cunoaşte mai bine. Apoi îl invită să-i filmeze răsăritul soarelui pe muntele lui, al  ‘prinţului’, muntele Yo Sun din Taiwan şi vârful Fuji în Japonia. “Când prinţul a fost întrebat de ce m-a ales pe mine să-i filmez unele clipuri a răspuns că am ochi de vultur, nu îmi scapă nimic şi că am răbdare să văd cum creşte firul de iarbă. Prinţul încearcă să-i repună pe oameni în contact cu natura, îi învaţă să comunice cu ea. ‘Floarea de lotus creşte din nămol şi uitaţi-vă cât de frumoasă este.’ spune prinţul. Acest prinţ are mii de membri în jurul pământului, călătoreşte mereu şi oamenii vin cu sutele să stea la rând ca să se vindece, să îi vindece.”  Într-un ajun de revelion, 1997, când Ben îşi plângea singurătatea, familia lui fiind la douzeci de mii de kilometri depărtare, cocoţat pe streaşina casei curăţind-o ca să salveze cuiburile unor păsărele care ar fi putut fi distruse de furtuna puternică ce se pregătea, poştasul îi aduce un plic cu un bilet de avion pentru a doua zi, de la prinţ. Cine şi-ar fi putut închipui că Ben Todică va sărbători Anul Nou înconjurat de zeci de chinezi?! Îşi petrece două săptămâni cu prinţul. “Cu o seară înainte ajungeam în vârful muntelui unde instalam camera şi compuneam cadrul, iar a doua zi dis de dimineaţă, adică pe întuneric, instalam camera pe trepied şi începeam filmarea care dura două ore şi chiar trei. Prinţul lua aceste filmări şi le proiecta pe peretele din spate sau când îşi începea sesiunile, iar omul participa la această surpriză care se năştea în faţa lui plin de respect şi admiraţie. Să vezi cum se formează linia orizontului, cum se naşte ziua şi cum se dezvelesc toţi munţii, dealurile, văile, străzile, oraşele şi cum se trezeşte viaţa, lucru pe care televiziunea noastră nu poate să ni le prezinte decât în viteză pentru că suntem mereu grăbiţi. Experienţa pe care prinţul o prezenta este una pe care societatea de azi nu o poate oferi în ritmul în care curge: Să ai răbdare să vezi cum cresc florile, cum se mişcă vântul şi norii care aduc ploaia, etc”.

Un film frumos a fost făcut de Ben despre pictorul român din Melbourne, Radu Satcău, cu ocazia unei expoziţii a lucrărilor de pictură  ale acestuia în boema Fitzroy, Melbourne, fermecătoarea stradă, plină de poezie, de artişti şi oameni visători.  “Intersecţia între cine-verite-ul momentului însuşi – un vernisaj de pictură în inima melbourneză a Australiei, care a adunat stofa pestriţă (mofturoşi, bârfitori) şi pasionată a comunităţii române iubitoare de artă…,  şi interviul luat artistului în intimitatea culorilor aprinse de gândurile şi emoţiile lui Radu în studioul său, fac din Ben un maestru al ţesăturii vii a unui gen, nicioadată confortabil, documentarului. ” (Profesor Aurelia Satcău).

Mulţi sunt aceia care au cuvinte frumoase de spus despre realizările lui Benoni Todică.

“Dl. Ben Todică ne dăruieşte … clipe de încântare sufletească, de emoţie şi de justificată mândrie naţională… Aşa cum însuşi spune ‘Există forţă în dragostea de ţară pe care o simt doar emigranţii vremurilor.’ ” (Tia Basarab – despre filmul realizat de Ben cu ocazia Zilei Naţionale a României, sărbătorită la Canberra la 1 Decembrie 2010)

“Filmul lui Ben Todică răscoleşte prin bogaţia şi complexitatea de gânduri şi simţiri ce-ţi umplu mintea şi inima după vizionare. … Filmul surprinde treptat imagini simple şi familiare. … (Tia Basarab despre Filmul Hramul, film dedicat celei mai mari biserici orthodoxe  româneşti din Melbourne, Sf. Petru şi Pavel, la care am avut bucuria să mă aflu şi eu, autoarea acestui articol, la o slujbă de duminică în ianuarie anul acesta.)

Filmul Mormintele cu Crucile prezintă: “Exact această lupta a emigrantului cu păstrarea echilibrului cultural la întâlnirea cu vocile abracadabrante, intense, ale multiculturalismului, confuze de cele mai multe ori, în ţări ale emigraţiei cum ar fi Australia sau Statele Unite, această necesitate de re-primenire întru vechi tezaure, fac lumea dintâi, illo tempore, a emigrantului, deopotrivă cu durerea de a nu reuşi să păstreze acest echilibru. Dimensiunea filozofic-spirituală a filmelor mai recente ale lui Ben Todică este cu precizie chintesenţa acestui sfâşietor conflict interior. … Tehnic dar şi tematic, Ben Todică revelă contaminaţia inconfundabilă a şcolii grele de patos şi nonstalgie a unui Andrei Tarkovski, … (din) Nostalgia, ultimul film al regizorului rus… Apropierea intre Todica si Tarkovski nu este nicidecum exagerata, la baza stind un pattern cultural si emotional fara indoiala comun – interstitiile la nivelul spatiului ‘natal’, totul marcat de un sentiment al vitalitatii si refacerii. Filmele lui Ben Todica sint, poate, tocmai aceasta chemare la regenerarea unui spatiu pierdut al copilariei, al inocentei si al identitatii nationale, al acelui patrimoniu sufletesc si nu numai al trecutului care devine irecuperabil. (Profesor Aurelia Satcău)

De fapt aceste aprecieri sunt perfect valabile pentru toate filmele documentare făcute de Ben. ‘A one man band’  (“O orchestră constituită din doar un muzician”, aş spune în traducere liberă), Ben Todică a ales să fie un artist independent, care să îşi facă filmele el singur, deci netrebuind să urmărească impunerile comandei din partea cuiva. A ales să lucreze fără răsplata financiară tocmai pentru a avea totală libertate de creaţie: “Să pun numai ce simt eu, cum vreau eu, fără să mă gândesc la ce va avea succes la public şi de sală.” mi-a spus Ben.

Şi ce este şi mai impresionant este că Ben îşi dăruieşte creaţiile tuturor: filmul prezentat recent la biblioteca “Ion Heliade Rădulescu”  din Târgovişte pe 18 februarie, 2011 Ben l-a oferit tuturor celor ce doresc să-l vizioneze în întregime la costul numai celor 3 DVD-uri pe care să fie transpus. Multele YouTube-uri ale lui Ben sunt toate, desigur, în domeniul public pentru a fi vizionate de cine doreşte.

De-a lungul anilor Ben Todică a scris şi publicat numeroase articole în ziare şi reviste româneşti de pretutindeni: 1997 Revista IOSIF VULCAN din Cringila N.S.W. Australia. Ziarul Spirit Românesc, Expostar, Zona Interzisă, Mihai Eminescu, Căruţa cu Poveşti din Sydney apoi au urmat revistele ARP-ului care sunt vreo 40, ziarul Singur din Târgovişte şi revista Suflet Nou din Comloşu Mare, The Romanian Global News, Lumea, Reţeaua Literară, România,  cele din America (Clipa, Romanian Vip, Gândacul de Colorado, Meridianul Românesc, Europa (Agero Stuttgart, Germania şi Caiete de Sud Est, Asymetria, Societatea de Mâine, Franţa) în Canada (Observatorul) şi mai târziu Noua Zeelanda (Pagini Româneşti), revista online din Franţa Omnigraphies, etc. “Am pregătit materiale să public mai multe cărţi însă din păcate am publicat doar una intitulată Între două Lumi în anul 2009.” Cartea aceasta a lui Ben este o esenţă a tuturor simţirilor şi a stilului lui Ben Todică din filmele sale, dragoste, gingaşie şi forţă, detalii şi analize sugerate şi iubirea de ţară şi români.

‘Drumul Nostru’, drumul lui Ben, drumul meu, Ileana, este drumul nostru al tuturor celor care am avut acelaşi parcurs, plecând din ţară în timpul comunismului acerb, luaţi de valul vieţii şi aruncaţi pe tărâmuri îndepărtate unde trăim de ani şi ani, Ben în Australia, eu în California, alţii în cine ştie ce alt colţ al lumii. Este ‘Drumul Nostru’, al acelora pe care viaţa ne-a făcut să practicăm o altă meserie, mai concretă, dar pentru care arta şi cultura constituie pasiunea existenţei. ‘Drumul Nostru’, al acelora care nu ne-am uitat ţara, şi o ‘cântăm’ fiecare în felul lui, cu dor şi nostalgie, ţinem s-o prezentăm ca pe o zână frumoasă celor din vest ce n-o cunosc, s-o aducem mai aproape românilor trăind pe meleaguri  străine, să o ţinem în adâncurile sufletelor noastre. Şi apoi şi ‘Drumul Nostru’ al celor plecaţi  de mult, care facem o încercare de întoarcere pe meleagurile dragi ale ţării, aşa cum prezintă filmul documentar al lui Ben cu acelaşi nume Drumul Nostru. Tristeţea este ca  realitatea, cu siguranţă universal valabilă, România pe care am lasat-o noi, Ben în 1979, eu în 1973, nu o mai regăsim. O vizităm pentru ‘câteva clipe’, ne imersam în căldura primitoare a prietenilor şi rudelor, în aduceri aminte, sentimente şi trăiri puternice, plăcute şi dureroase, spre a ne întoarce în traiul nostru de peste mari şi ţări, unde ne sunt rădăcinile replantate, adăugând un strop în plus de veşnic dor şi nostalgie …

Iată un rând semnificativ scris ca subtitlu pe ecran cu care Ben îşi încheie unul din filmele lui documentare, Sunetul Ţarii Mele, şi care îl caracterizează: “Se trăieşte şi din dragoste, nu-i aşa?”

Parti din articolul publicat in revista culturala online www.omnigraphies.com, din seria Ilenei Costea “Prezente romanesti surpriza in strainatate”.