Interviu cu Simona-Mirela Miculescu
(Ambasadorul României la ONU)
Reporter: Cariera dumneavoastră diplomatică este impresionantă – mă refer aici la postura de purtător de cuvânt al Ministerului de Externe, de consultant internațional în Kosovo și mai apoi în Irak, de consilier prezidențial, fiind și prima femeie din istoria diplomației românești care a primit gradul diplomatic de ambasador, ajungând, în ultimă instanță, să conduceți Misiunea Permanentă a României pe lângă ONU. Cum ați reușit toate aceste performanțe diplomatice?
S-M Miculescu: Da, într-adevăr sunt prima femeie care a primit gradul diplomatic de ambasador. Ca și în armată, în lumea diplomaților există o ierarhie, unde se dau grade diplomatice, pentru care în mod normal mi-am dat toate examenele posibile, pe bază de sesiuni de examene. Se începe cu funcția de secretar III, după care urmează secretar II, apoi secretar I. Eu le-am parcurs pe toate acestea, apoi am fost promovată, pe bază de dosar, în funcția de ministru consilier. Pe la jumătatea mandatului prezidențial (al președintelui Ion Iliescu, n.n.) am fost onorată de către domnul președinte, cu gradul de ambasador. Este ca și gradul de general de armată, dar pentru diplomați… un grad profesional! Și armata și diplomația sunt concepute după un sistem asemănător de grade, ceea ce implică o imensă responsabilitate a profesiei. De asemenea se pot face numiri politice în funția de ambasador, lucru practicat mai ales de către Statele Unite. Deci în funcția de ambasador nu am fost singura femeie – asta o spun ca să clarificăm puțin întrebarea dvst. – pentru că înainte de 2008 când am preluat eu conducerea Misiunii Permanente a României, am avut distinse predecesoare, care au fost ambasadori, femei diplomat fie din sfera politică sau cea a Ministerului de Externe. Am fost promovată la gradul diplomatic de ambasador, deoarece domnul președinte și-a dat seama că aproape toți consilierii diplomatici ai șefilor de state, aveau acest grad, iar eu tocmai urcasem toate treptele ierarhice… deci, cred că a fost o recunoaștere a efortului meu profesional. Și ca să completez răspunsul aș mai menționa că nu sunt adepta feminismului excesiv, mai ales într-o societate ca și cea românească, care este încă tradiționalistă. Am tot respectul pentru bărbați, dar sunt și foarte mândră atunci când femeile reușesc. Nu cred că femeia a evoluat suficient, în termen de vizibilitate, în România, în schimb găsești femeia oriunde în posturile cheie, care asigură bunul mers al oricărei instituții. Încă nu toate femeile de valoare sunt în fața camerelor de luat vederi, sunt enorm de multe în spatele acestora, dar ele determină evoluția multor instituții și entități din România. Cum am reușit să ajung unde sunt acum? Vă răspund foarte simplu: am muncit pe brânci! Nici acum nu mă pot opri din acest proces al învățării, pentră că nu am dorit să fiu un diplomat mediocru. Ori pentru a evita acest lucru și pentru ca să te formezi serios în această carieră, trebuie să muncești enorm, să te implici sută la sută și să înveți permanent.
Reporter: Ați fost prezentă în Kosovo subliniind dorința României de a ajuta la solidificarea procesului de pace din regiune. În ce a constat munca diplomatică pe care ați desfășurat-o în Albania?
S-M Miculescu: Diplomația pe care am practicat-o în Kosovo a fost cea publică. Am fost promovată pe acel post în baza expertizei mele în comunicare publică. Practic am fost și primul român cu o poziție de coordonator, în cadrul OSCE din acea perioadă. Am coordonat cam tot ceea ce însemna campanie publică a misiunii OSCE, pentru că să nu uităm, că 1999 s-a întâmplat unul dintre evenimentele istorice în Kosovo: alegerile libere! Ca și jurnalist știți desigur foarte bine, cât de important este să vorbești publicului care nu este obișnuit cu libertatea de a-și alege conducătorii și toate acestea au fost niște exerciții de creativitate absolut fenomenale. Pe de altă parte am generat o adevărată alfabetizare în domeniul relațiilor publice, pentru că și în Kosovo, așa ca și în România anilor 90, cuvântul cheie fusese „propaganda”. Instituțiile, noile autorități nu știau să comunice cu publicul lor, ori într-o societate cu adevărat democratică, fără transparență și fără comunicare făcută la un nivel profesional, nu poți să reușești… pentru că rolul opiniei publice într-o societate democratică este absolut crucial, inclusiv în luarea deciziilor de politică externă. Aceste decizii nu se mai iau în spatele ușilor închise, fără să se țină cont de posibilul feedback al opiniei publice, deci… comunicarea cu aceasta este crucială! Am organizat acolo cursuri de calificare cu toate forțele politice din Kosovo. Aveam traducători foarte buni, colegi din Kosovo… care au făcut un serviciu de translație excepțional. Mi-am făcut totuși datoria de diplomat și am învățat puțină albaneză, o conversație minimală… pentru a comunica oarecum direct cu publicul. Dvst. ați numit foarte onorant acel proces, ca și proces de pace, dar practic a fost un proces de reconstrucție post conflict și evident, cred sincer, că partea de comunicare din orice proces de reconstrucție este vitală.
Reporter: Din Albania în… Irak! Numele dvst. a fost obiectul unor știri de rezonanță internațională, care scoteau în evidență prezența dvst. în Irak. Am înțeles că ați activat în cadrul unei companii private americane, de aceea aș dori să comentați pe marginea sentimentului de identificare națională pe care l-ați avut în timpul șederii în Bagdad.
S-M Miculescu: În primul rând nu a fost o experiență diplomatică din punct de vedere ofical al cuvântului. Dar a fost o formă de diplomație publică, pentru că absolut toată lumea din companie știa de românca Simona, lucru care m-a ajutat nesperat de mult în activitatea mea cu ministerele irakiene, în special cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale. În Irak, românii au o imagine extraordinară! România a ajuta foarte mult Irakul de-alungul anilor. România a fost implicată economic foarte mult în Irak, a construit instalații petroliere, șosele, poduri, tot felul de unități industriale, de asemenea foarte mulți studenți irakieni au studiat în România. Noi avem acolo o imagine extraordinar de respectată… iar eu de obicei sunt mândră că sunt româncă. Deși nu reprezentam oficial statul român în Irak, știam că prin simplul fapt că sunt româncă reprezentam țara mea… Tot în Irak am conceput un manual de relații publice, care s-a numit „ABC-ul relațiilor publice”, carte care a fost donată fiind un proiect în cadrul companiei americane la care lucram. Această carte, care nu a fost distribuită în librării, ci în ministere, universități, organizații non-guvernamentele, a fost redactă și scrisă în arabă. După aceea a apărut și o a doua carte, dezvoltată din succesul primei, care s-a ocupat de „managementul comunicării în momentele de criză”
Reporter: Dacă ar fi să facem o anamneză scurtă a activității Misiunii Permanente a României pe lângă ONU, care au fost cele mai importante decizii care s-au luat după ce ați fost numită în funcția de ambasador, la New York?
S-M Miculescu: Ca o paranteză pentru cititorii dvst. cred că este indicat să aduc o explicație – diplomația este de două feluri: bilaterală și multilaterală. Cea bilaterală ar fi exemplificată de relațiile pe care România le are cu un anumit stat. Deci exponentul diplomației bilaterale în SUA este ambasadorul României de la Washington, dl Adrian Vierița. Dânsul are această plăcere de a avea ca și atribuții interacțiunea cu toate categoriile de public american inclusiv comunitățile româno-americane, factori economici, autorități guvernamentale, mediu academice, etc. Spre deosebire de dânsul, eu nu am aceste atribuții profesionale, pentru că în diplomația multilaterală, eu mă ocup cu promovarea interesului României și promovarea României, într-un cerc uriaș care cuprinde 191 de țări. Eu nu interacționez cu publicul american așa cum o face colegul meu de la Washington, ci doar cu ONU – singura tribună universală unde absolut orice problemă, orice criză care apare în lume, se discută și se încearcă soluționarea acesteia. Sunt foarte multe decizii majore care s-au luat, pentru că România își promovează în primul rând interesul nțional. Adică: să fii cât mai vizibil, să fii cât mai prezent în adunarea generală și când îți vine timpul, în Consiliul de Securitate. Am avut onoarea să fim, după 1990, de două ori în acest consiliu și să fim și președinți pentru o lună. Aceasta s-a întâmplat în timpul Răboiului din Golf, când ambasador a fost dl. Aurel Dragoș Munteanu și apoi în anul 2004-2005. Suntem implicați, printre altele, în negocierea celor 7000 de rezoluții care sunt adoptate anual de către ONU… Această muncă este enormă, plină de substanță, dar aceasta nu este transparentă pentru că sunt activități foarte tehnice. În cadrul ONU se mai practică încă diplomația tradițională, unde discreția, secretul, confidențialitatea sunt cuvintele cheie. De aceea diplomația multilaterală este oarecum misterioasă pentru marele public, dar vreau să asigur publicul dvst. că noi muncim aici foarte serios ca să ținem România în acest peisaj global și parte activă a cestui dialog global. Din anul 2007 deciziile majore le luăm cu partenerii noștri din Uniunea Europeană. O decizie majoră care ar merita menționată este cea când a trebuit să nu fim în concordanță cu partenerii noștri din UE, ceea ce nu este pe placul tuturor, dar interesul național primează! Astfel în momentul în care s-a discutat în Adunarea Generală a ONU despre propunerea Serbiei ca să se convină asupra necesității ca organismul numit Curtea Internațională de Justiție, să dea un aviz legat de proclamarea unilaterală a independenței de către Kosovo, România a fost unul dintre cele 5 state ale UE care nu au fost de acord cu restul și au pledat cauza Serbiei, pentru că noi nu recunoaștem independența Kosovului. A fost un gest de mare curaj, dar partenerii noștri au înțeles rațiunile acestei decizii și faptul că interesul nostru național va prima întotdeauna. De când sunt aici, de 1 an și jumătate, cred că cel mai important moment a fost când s- asemnat un memorandum de înțelegere dintre guvernul României, reprezentat de SPP (Serviciul de Protecție și Pază, n. n.) și ONU, reprezentat de Departamentul de Securitate și Siguranță, pentru deschiderea unui centru de pregătire a ofițerilor de protecție apropiată, adică a „bodyguards”. Aceasta este o recunoaștere a ofițerilor de protecție români, care în Sudan, Irak și Afganistan, păzesc viața celor mai importanți oficiali ai ONU. Acești ofițeri și-au făcut datoria impecabil și îmi aduc aminte cum la începutul mandatului meu, când eram introdusă ca și ambasadorul României, unor distinși oficiali ai ONU care călătoriseră fie în Sudan sau Afganistan, ori lucrau acolo, m-au îmbrățișat direct spunându-mi: „țării dvst. îi datorez viața mea…” Încă un motiv să mă simt mândră că sunt româncă!
