Asezat in valea strãjuita de Muntele Illimani, orasul bolivian La Paz este cea mai inalta capitalã « de facto » din lume (capitala oficialã a Boliviei este Sucre). La cei 6320 de metri, Illimani are crestetul vesnic inzapezit. El este Achachila, spiritul protector care vegheaza asupra poporului aymara. Daca privesti cu atentie, se distinge Familia din Illimani desenata in albul zapezilor de pe povarnisul muntelui : patru persoane, o mama cu un bebelus in spate, tatal care isi priveste sotia si fiul care priveste spre tatal sau par ca urca pe munte. Aceasta este o imagine sacra pentru toti aymara, ei stiu ca atunci cand Familia va disparea de pe munte, vor disparea si ei. In ultimii ani, din cauza inicalzirii globale, imaginea familiei de pe muntele sacru a inceput sa se stearga. Profetia aymara se implineste.
Coborând de la 10,000 de metri, trecand printre nori negri, survoland Anzii gri cu varfuri ce se intind inzapezite spre cer, La Paz apare ca o patã coloratã in valea gri. Apropiindu-ne de El Alto (« Inaltul ») cum pe buna dreptate a fost numit aeroportul international bolivian, La Paz se contureaza ca o îngramadeala de cutiuţe albe, roz, albastre aruncate cu generozitate in valea arida a raului Choqueyapu, cãţãrându-se cu indarjire pe pantele abrupte ale vaii inguste. « Bienvenidos en La Paz », se aude vocea suava si primitoare a sefei de cabina. Usile avionului se deschid si tot aerul din avion navaleste afara, unde presiunea aerului este cu mult mai mica. Urechile nu se desfunda, picoarele nu se dezumfla. Primul pas la 4100 de metri provoaca ameteala. Din cauza aerului rarefiat pistele aeroportului sunt mai lungi, caci avioanele au nevoie de mai mult timp sa decoleze. Cerul este mai albastru, soarele mai puternic, aerul mult mai putin, norii mai gri.
M-am cazat la hostelul La Paz Loki, o mare greseala aflata pe strada Loayza (dar la 5 dolari pe noapte ce sa mai comentez). Situat intr-o cladire imensa tipic europeana, aducand cu cele din centrul Clujului meu. Hotelul are trei etaje, o curte interioara spatioasa si multe camere populate de pustani de 20 de ani care isi fac veacul in jurul lumii band, crescandu-si parul in « dreads » unsuroase si imbracandu-se in haine locale. Dupa o noapte zbuciumata cu vise ciudate si lipsa de oxigen, m-am trezit cum nu se poate mai ciufulita, cu senzatia unui bolovan pe piept si o durere care isi infigea din ce in ce mai adanc ghearele in capul meu. Stiam ce aveam de facut – sa gasesc un local care serveste mate de coca, ceaiul din faimoasele si controversatele frunze, unica salvare a turistilor la inaltimi. Am luat-o voiniceste la vale spre o strada mai mare, probabil Potosi, unde am intrat intr-o dugheana intunecata cu mese de plastic invelite in musamale inflorite si o tanti locala, cu obrajii visinii colorati de soarele andin. I-am cerut cu disperare un mate de coca. Tanti a zambit si mi-a promis cel mai bun mate. Pe cand ma invarteam in local cu masa cu tot, o ceasca alba de ceai a aparut in fata mea, cu doua frunzulite ovale plutind in lichidul verzui. Am sorbit cu nesat ceaiul putin amarui, cu tenta de iarba, nimic iesit din comun. Efectul s-a facut simtit in cinci minute – tizana magica mi-a ridicat ceata de pe ochi, puteam respira, m-am oprit din invarteala, gheara din cap a disparut.
Cu ceaiul la bord, am trecut la explorarea centrul istoric. Am inaintat pe strazi inghesuite intre cladiri de beton cu 2-3 etaje, unde pietoni si masini dadeau o lupta continua pentru suprematie. Evitand zecile de vanzatori ambulanti care isi intinsesera marfurile pe trotuarele inguste, ma uitam in magazinele insirate unul langa altul, pline ochi de produse tip « nimicuri » made in China, formand un fel de « 99 cents boulevard ». Soarele puternic, amestecat cu gaze de esapament, claxoane, pietoni care se impingeau cu tupeu, si vanzatori care imbiau clientii cu « amiga, amiga » se imbinau intr-un haos urban ametitor. La capatul strazii am zarit turla vechii biserici San Francisco. Ca sa ajung acolo trebuia sa trec artera principala, Avenida Mariscal de Santa Cruz, cunoscuta sub numele popular de El Prado, pentru a simplifica lucrurile (aceasta strada strabate orasul de-a lungul si bucati din ea poarta nume diferite). Dupa doua incercari esuate – strada era lata bine de tot, strabatuta de masini si autobuze care parca erau in mijlocul unui raliu – m-am ingramadit cu tupeu intr-un grup de localnici si, cu ochii aproape inchisi, tinandu-ma pe nesimtite de şalul unei tanti, am trecut cu bine artera infernala. In fata catedralei nu puteai sa arunci un ac de nenumaratele tarabe cu decoratii de Craciun si alte maruntisuri. Am ajuns totusi aproape de zidurile groase de piatra si am putut admira sculpturile intricate care impanzeau toata fatada, o imbinare de figuri religioase catolice cu elemente animiste indigene. San Francisco a fost construita in 1548, dar la nici o suta de ani s-a prabusit sub greutatea unor ninsori incredibile, reconstruirea ei terminandu-se la mijlocul secolului al XVIII-lea. In aceasta biserica am asistat la o scena care m-a miscat profund. O aymara chircita de ani, cu o coada alba curgandu-i pana la sale peste hainele zdrenturoase se ruga in genunchi, in fata dantelariei de sculpturi ce impodobea altarul de aur sculptat de inaintasii ei sub comanda conchistadorilor. Cat de mare era credinta acestei femei simple, care nu intreaba, nu analiza, ci pur si simplu credea.
Luand-o in sus pe Calle Sagarnaga, in stanga bisericii, am patruns intr-o oaza de liniste, cu case vechi, colorate, cu un etaj, coloniale, cu balcoane cu o feronerie intricata, inflorata. Pe Calle Linares se intinde El Mercado de Brujas,Piata Vrajitoarelor, unde femei aymara vand leacuri traditionale pentru toate problemele sufletesti si fizice imaginabile si inimaginabile : betigase aromate, bai de plante pentru a aduce dragoste, pachetele cu plante ce trebuie arse in combinatie cu diferite rugaciuni penrtru a alunga spiritele rele, totemuri protectoare – broaste adevarate uscate si pictate cu sclipici pentru a aduce bani, testoase pentru viata lunga si, esential pentru arhitectura locala, fetusi de lama uscati. Acestia sunt ingropati sub casa, caci ei protejeaza si aduc noroc, asa cum o fac de sute de ani in zona.
Am ales un restaurant la etajul intai al unei case coloniale, aproape de vrajitoare. Incaperea avea peretii tapetati cu nenumarate obiecte de feronerie, si presarata cu mese din lemn masiv in jurul carora erau adunate adevarate tronuri. Ma simteam ca la ospatul lui Stefan cel Mare. Pranzul tipic a constat din gratar de lama si pilaf de quinoa, graunta plina de proteina consumata din greu de incaşi. Bineinteles ca bautura a fost o doza sanatoasa de mate de coca pentru a-mi reincarca energia.
Am angajat un taximetrist ca sa ajung in Valle de la Luna, o formatiune geologica la 10 km de La Paz unde te simti pe alta planeta, mai precis pe Luna dupa cum bine sugereaza numele. Drumul pana la aceasta vale duce printr-o rapa abrupta, rosie argiloasa, parte din oras, de care se agatau cu disperare case si blocuri intregi, de-mi dadeau fiori de groaza vazand cum stau asa lipite de peretele vertical. O adevarata minune arhitecturala.
Cum muntii din jurul La Paz sunt formati din material argilos si nu din roca, intemperiile vremii – vantul si ploile- au facut o treaba artistica extraordinara, intreaga vale fiind un un labirint de coloane inalte de nisip pietrificat, un peisaj selenar, arid, dar care, spre deosebire de luna, avea si cativa cactusi. M-am cocotat pe locul cel mai nalt de unde se putea vedea La Pazul si vastitatea andina imprejur. Acolo pe acoperisul lumii, intre cer si pamant, m-a cuprins o senzatie superba de libertate.
