„Eu mi-s umblată precum portiţa grădinii, puţin încoace şi puţin încolo”, mi-a spus odată Liţa Nuţa. Nu pot spune dacă se referise doar la faptul că se-nvârtise mai toată viaţa în jurul casei sale din Săliştea Sibiului. Poate că se referise şi la faptul că, pe oriunde ar fi umblat, tot în realitatea de lângă casă era ancorată, căci toate se învârt în jurul stâlpului grădinii sau al casei tale.
Bănuiesc că fiecare dintre noi a pus o ancoră undeva, fiecare are un loc esenţial, de reper, un loc pe care-l poartă în suflet oriunde s-ar afla. Despre mine ştiu că oriunde aş fi făcut umbră pământului, tot acasă am rămas, gravitând în jurul stâlpului casei, înfipt nu departe de portiţa grădinii Liţei Nuţa. Mai ştiu că am purtat, neîncetat, întrebări despre mine şi despre noi, despre ce suntem, încotro ne îndreptăm şi ce am putea deveni. Am gândit răspunsuri la aceleaşi întrebări din unghiuri diferite, influenţată de perspectiva locului de unde am privit, încercând să înţeleg…
——————————————————————————
LA SĂLIŞTE
Pentru cine nu ştie, Săliştea e un colţ de rai în Mărginimea Sibiului, înconjurat de dealuri minunate, cu Fântâna Foltei aproape, de unde se zice c-ar curge lapte şi miere… Fântâna Foltei a ajuns la mine ca o legendă din vremile când Dumnezeu îl mai lua pe sfântul Petru în drumeţii. Vor fi ajuns aşa şi pe Dealul Foltei. Le-a plăcut locul, le-au plăcut localnicii şi Domnul le-a dăruit sursa de lapte şi miere. Dar când oamenii lacomi au vrut să acapareze şi să exploateze izvorul dăruit, Domnul s-a mâniat şi a secat sursa de lapte şi miere. De atunci şipotul de la Foltea oferă drumeţilor însetaţi apa sa mereu proaspătă şi răcoroasă. Puţin mai încolo sunt Munţii Crinţului, unde ciobanii îşi văd de-ale oieritului, unde creşte zmeura şi unde mai dă ursul…
De Sfânta Maria ne adunam cu mic cu mare, la Sălişte. Buni prezida masa şi spunea rugăciunea, până la masa unde era şi cel mai tânăr nepot sau strănepot. Tot „clanul”, adică. Sfânta Maria era o ocazie să te întâlneşti, să te regăseşti pe tine şi pe ai tăi sub bolta de viţă din curtea bunicii şi să te bucuri când prieteni, fini, vecini şi cunoscuţi veneau de peste tot, nu doar din Sălişte, ci din toată ţara să ureze Măriilor „La mulţi ani!”. Ziua începea cu mersul la biserică, apoi cu întâlnirea din curte, sub bolta de viţă, unde se punea masa: binecuvântată, copioasă. Se servea ciorbă de fasole, pâine de casă, must de mere, ţuică de prune, pere zemoase şi zmeură, toate din grădina bunicii. La masă cântam de la cântece de petrecere la cântări româneşti vechi, de suflet. Ascultate pe postul naţional de radio sau de televiziune, acele cântece ar fi părut devalorizate, banalizate, căci fuseseră atât de folosite, încât se „ieftiniseră”. În curtea bunicii însă, cântecele însemnau ce trebuiau ele să însemne: respect faţă de tradiţie, continuitate şi frumuseţe; exprimau demnitatea de a fi ceea ce eşti de fapt.
Simţeai astfel că făceai parte din ceva mult mai mare decât tine însuţi: o familie?, o naţie?, o istorie?, o tradiţie? Simţeai că eşti o fiinţă umană demnă, care e respectată şi respectă, o persoană invitată să aducă lumii ce are mai bun în ea. Iar noi, copiii, ne formam în acea atmosferă, învăţând să preţuim valoarea cugetului şi să rezonăm la frumuseţea lumii. Învăţam să ne punem întrebări şi să găsim răspunsuri, devenind mici trestii gânditoare. Participam cu bucurie şi mândrie la aventura cunoaşterii, care abia începea pentru noi. Şi uite aşa învăţam să fim noi înşine, parte a unui întreg mult mai mare şi mult mai important decât oricare dintre noi.
De neuitat erau discuţiile din curtea de la Sălişte, când colegi şi prieteni ai părinţilor se reuneau şi „puneau ţara la cale”, discutând de la idei politice, economice, până la literatură, istorie, idei contemporane. Era o bucurie să fii acolo, să-i auzi dezbătând prieteneşte sau cu patimă, subiecte care mergeau de la existenţa lui Dumnezeu până la situaţia economiei româneşti a anilor respectivi. Biografiile unor oameni proeminenţi de ştiinţă, cultură sau artă erau puse în discuţie şi era o bucurie, copil cum eram, să ascult opinii diferite şi să-mi aştept rândul la lectura cărţilor dezbătute. În curtea de la Sălişte, am citit cărţi care au lăsat în urmă o imensă bucurie şi dorinţa de a afla mai mult, ca primă sursă de satisfacţie. Intelectuală.
Seara, aşteptam să se reîntoarcă ciurda de vaci în sat. Ieşeam la poartă să vedem vacile trecând prin faţa casei noastre şi nu încetam să ne minunăm cum ştia fiecare unde să se ducă şi la ce poartă să se oprească. Apoi, în grajdul lui Liţa Nuţa, asistam la muls şi la ritualul stropitului vacii cu lapte, să nu-i sece ugerul. Ne întorceam acasă pe-nserat, cu canta plină de lapte cald, înspumat, şi ceream voie să-l bem crud. Ce bun era!
Zilele de vacanţă se succedau egale, pline de lecturi şi dezbateri, de mâncare gătită bine de bunica şi de împăcare. Ştiam că a mai început o săptămână doar pentru că lunea dimineaţa ne trezeau din somn carele ce veneau la târgul săptămânal din sat. Ieşeam şi noi să cumpăram brânză de burduf, afine sau altele. Şi totul era pe gustate, şi erai surprins de abundenţa şi calitatea produselor. Mă impresiona că, deşi se cântărea smântâna sau laptele gros, vânzătorul îţi mai punea o cană în plus, să-ţi fie de bine. Sau un fruct-două în plus, peste ce plăteai.
La fel făceam şi noi când plecam cu cărucioarele pline de mere sau pere de la culesul livezii; împărţeam cu cei întâlniţi pe stradă, care se bucurau şi ziceau bogdaproste. Alegeam câteva mere de mâncat şi restul le făceam must. Ne bucuram să vedem că, din merele zdrobite, începea să iasă mai întâi un fir timid de must, ca după aceea să-şi facă apariţia un adevărat şuvoi, pe măsură ce presai mai tare. Treverele erau date mai apoi la animale, să se bucure şi ele de gustul mărului, chiar aşa stors de sevă, plin însă de aromă.
Mai ieşeam uneori la cules de prune pentru ţuică. Ne învăţasem să culegem pruna de jos, dar nu pe cea “înflorită”, căci amăra ţuica. Totul făcea parte dintr-un tabiet, o reţetă de trai frumos şi cumpătat. Nu la întâmplare, ci cu chiverniseală, cu băgare de seamă şi recunoştiinţă.
Totul părea să fie conform unui ritual ancestral. Tu doar intrai în rolul ce-ţi era desemnat de totdeauna. Repetai aceleaşi obiceiuri în ritmuri predefinite, transmise ţie de bunici şi părinţi. Era plină de semnificaţii vacanţa la Sălişte. Ca un fruct copt, aromat, din care te-nfruptai. Iar noi ne defineam, creşteam, cu sufletele pline. Iubitoare.
———————————-
