Este început de vară. Anul 2011. De undeva de peste mări şi ţări trebuie să vină un mesager de suflet românesc să ne arate şi nouă, celor rămaşi la vatra veche a graiului, cât de însetat de luminişuri este sufletul mai ales când trecem printre oameni cu ochii închişi, care au uitat să vadă. Mesagerul cu fidelitate de pasăre călătoare care se întoarce cu fiecare primăvara la cuibul ştiut de sub cer, a venit. Se numeste ELENA BUICĂ şi este purtătoare de lumină. Noua sa carte LUMINIŞURI este un paşaport de care universul fără margini (de cel din gândul omenesc vorbesc) trebuie să ţină seama în babilonia de gânduri de pe pământul oamenilor, fiindca este glasul inconfundabil al iubirii de toate câte sunt.
Coperta cărţii îşi etalează marca de nobleţe – Luminiş de pădurice – de Nicolae Grigorescu. Este ca şi cum invitaţia de a descoperi noi luminişuri ni se relevă firesc şi noi chiar asta facem. Cu fiecare pagină, autoarea ne poartă din Canada, din noua ei lume, cea a ordinii, a eleganţei comportamentale, a amabilitaţii ca măsură firească a relaţiilor interumane, pâna în lumea satului românesc, acel axis mundi care rămâne pentru scriitoarea Elena Buică… Ţigăneştii cei de Teleorman.
Ceea ce mi-a atras atenţia a fost bucuria cu care autoarea retrăieşte (relatându-le pentru noi prietenii ştiuţi şi neştiuţi din patria limbii române) întâmplări din lumea ca o scenă prin care trece mereu cu zâmbetul pe buze. (Imi amintesc de o fiinţă fericită pe al cărui chip zâmbetul uitase să mai apună şi, care într-o zi, în faţa aparatului foto de la o instituţie care nu prea ştie de zâmbet, i s-a sugerat să nu mai zâmbească. „Dar acesta este chipul meu de când am înţeles că viaţa este un miracol” a răspuns zâmbind şi mai luminos făptura aceea solară).
Cine să fie de vină că în crângul luminilor sunt şi întunecimi, nu doar luminişuri! Cine să fie de vină ca unii oameni de-ai noştri par să fi stat prea mult în pădure, fie să fi ieşit prea curând! Elena Buică este o fiinţă fericită care ne invită să luăm lecţii de fericire din chiar minunea de a trăi, înnobilând zestrea de gând cu un senin de suflet.
Nu mi-am propus să prezint cartea, ea trebuie citită, nu povestită. Este un dar prea la îndemână ca să ni-l refuzăm. Este o invitaţie la călătorie spre a ne întoarce în noi mai bogaţi cu încă o lumină. Este un semn de prietenie, o mână întinsă peste spaţii când timpul creşte în urma noastră întregindu-ne.
Editura ANAMAROL din Bucureşti este portul de taină la care se opreste iar şi iar autoarea ,,Luminişurilor”, înainte de a ajunge acasă, într-un anume acasă care este fiecare cititor al scrierilor sale.
Fie ca fericita călătoare Elena Buică să nu rătăcească niciodată cărarea întoarcerii în noi în această fascinantă călătorie care este chiar o viaţă de om.
