Istoricul american Larry Watts a ales să-şi lanseze cartea sa monumentală, după Bucureşti, în cea de-a doua capitală românească, Chişinău. Joi, 2 iunie, Ziua Eroilor, la ora 15.00, în Aulă Magnifică a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova (ULIM), istoricul îşi va prezenta lucrarea, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, lumii academice din Basarabia, studenţilor şi presei romaneşti şi nu numai, într-o dezbatere publică organizată de Editura Rao, Societatea de Distribuţie a Cărţii PRO-NOI şi promovată de Jurnal TV şi Arena.md, portal partner Ziarişti Online.ro.
Până la acest moment vă oferim o parte dintr-un capitol important din istoria secretă a României, în care este dezvăluită politica paralelă de deznaţionalizare a romanilor, dusă de sovietici în Transilvania şi Basarabia, încercatele provincii romaneşti mereu puse în oglindă în raport cu unitatea naţională de către forţele internaţionaliste antiromâneşti.
Totodată, TVR ne face o surpriză şi difuzează în această seară, începând cu ora 22.00, cea de a doua parte a documentarului “Moştenirea clandestină”, realizat de Monica Ghiurco despre cartea istoricului american şi care conţine şi un interviu cu Larry Watts plus alte secrete dezvăluite în exclusivitate pentru TVR.
(III) Stalin instrumentalizează Transilvania
Este limpede că guvernul răspunzător nu poate angaja toate mijloacele necesare pentru a-şi atinge scopul, din motive politice… activitatea împotriva românilor din nordul Transilvaniei poate fi efectuată numai de patrioţi maghiari fără funcţii oficiale cu sprijinul secret al guvernului maghiar… Celor angajaţi în acţiunile împotriva României trebuie să li se asigure deplina imunitate.[1]
– Plan adoptat de guvernul maghiar, decembrie 1941
Soluţia rămâne separarea Transilvaniei… fie provizoriu, până când vom ajunge la un acord cu Ungaria sau cu România, fie pe termen lung, ţinând cont că acest mic stat va avea nevoie de un protector, care nu poate fi decât Uniunea Sovietică… Dependenţa României faţă de noi va fi şi mai mare dacă Transilvania rămâne un stat de sine stătător, iar viitorul acestuia va depinde de noi.[2]
– Comisia Litvinov 1944
Asta nu înseamnă că Transilvania e dată definitiv României.[3]
– Iosef Stalin, martie 1945
În primul rând, Ungaria şi-a prezentat pretenţiile teritoriale faţă de România. Ştim că România a contribuite la victoria lui Hitler prin luptă. În timp ce noi am contribuit la ea numai prin muncă… Satisfacerea unor pretenţii teritoriale maghiare modeste şi minimale va servi şi interesul democraţiei româneşti.[4]
– Mátyás Rákosi, august 1945
Idealul comun nu poate fi realizat decât printr-o propagandă bine direcţionată… Elementele noastre de încredere trebuie să se infiltreze în Partidul Comunist Român, pe orice cale posibilă, unde vor trebui să acţioneze intens şi în manieră disciplinată pentru a câştiga încredere şi a obţine funcţii importante mai ales în administraţia de stat.[5]
– Guvernul Maghiar, 1946
Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie. [6]
– Poetul maghiar Ady Endre, 1954
O parte din Transilvania trebuie redată Ungariei.[7]
– Mátyás Rákosi, septembrie 1954
A doua campanile transilvăneană
1938 – 1940
Capitolul 4
La începutul celui de-al doilea război mondial, chestiunea teritorială basarabeană şi cea transilvăneană erau strâns conexate în concepţia sovietică. Politica dusă de Comintern, că România să cedeze acele teritorii împreună cu Bucovina şi Dobrogea, a fost revigorată după criza cehoslovacă din 1938, când Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru iredentismul teritorial al guvernului Horthy [8]. Evoluţia a fost predictibilă date fiind interesele comune ale „Ungariei şi Uniunii Sovietice faţă de România, care au împins cele două ţări una spre cealaltă,” după primul război mondial [9].
Mesajul nu a trecut nerecepţionat la Budapesta. Încă odată se prefigura formarea unei coaliţii sovieto-maghiaro-bulgare pentru o ofensivă împotriva României. Paradoxal, Berlinul formase deja o coaliţie cu Ungaria şi Bulgaria, iar, în 1939, va face acelaşi lucru cu URSS, ca parte compinentă a scopului mai larg al lui Hitler de a redesena frontierele europene şi a redefini balanţa de putere.
Coaliţia „roşie-albă” în a doua campanie transilvăneană
Horthy l-a rechemat imediat pe generalul Henrik Werth de la pensie şi l-a numit şeful statului major al Honved. Werth, un veteran al operaţiunilor Armatei Roşii Maghiare din prima campanie transilvăneană din 1919, a prezentat planurile unei ofensive militare în Transilvania, prin văile Someşului şi Mureşului, cu alocarea unui rol semnificativ operaţiunilor de sabotaj ale organizaţiilor paramilitare care se pregătiseră pentru recuperarea militară a Transilvaniei de la începutul anilor ’30. Spre exemplu, Membrii Asociaţiei Trăgătorilor de Elită Maghiari (Országos Magyar Lövész Egyesület) erau antrenaţi în ordinele militare ale celor 22 de contingente militare ungare etnice din cadrul armatei române, cu scopul evident al infiltrării şi subversiunii [10]. Între 1938 şi 1939, spionajul maghiar a organizat, din nou, reţele de partizani pentru a sprijini invazia militară. În toamna lui 1939, Serviciul de Siguranţă Internă al României a descoperit astfel de grupuri care operau în Cărei, Cehul Silvaniei, Cluj, Hunedoara, Marghita, Miercurea Ciuc, Odorhei, Satu Mare, Târgu Mureş şi Zalău. Grupul Satu Mare, unul dintre cele mai mari, cuprindea 130 de persoane şi era condus de clerici catolici şi reformaţi împreună cu personal militar de la Budapesta, mulţi dintre ei fiind instructori în unitatea paramilitară Rongyos Gárda (Garda Furioasă)[11].
Rongyos Gárda, formată mai ales din veterani maghiari din Transilvania, şi-a câştigat reputaţia de a fi de o brutalitate excesivă în perioada în care a activat pentru dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Ruteniei, invazia germană în Polonia şi prin atrocităţile din Serbia [12]. Pe lângă sarcinile principale de provocare a panicii şi îngreunare a retragerii armatei române, ea avea şi scopul de a crea un pretext plauzibil, în opinia internaţională, pentru intervenţia armată a Ungariei. În acest sens ei au plănuit „arderea satelor germane (şvabe sau săseşti)” însoşită de o campanie de propagandă centralizată pentru atribuirea acestor atrocităţi autorităţilor române naţionaliste [13].
Intenţia Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul faţă de pretenţiile Ungariei şi încurajarea pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite aproape imediat după semnarea pactului Hitler-Stalin, în august 1939[14]. La începutul lui decembrie, fostul şef al PCR – şi secesionist militant al Dobrogei – Boris Stefanov a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminentă a provinciilor româneşti şi pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii [15]. Conform lui Stefanov, autorităţile regale româneşti au dus o politică de „reprimare naţională şi de exploatare monstruoasă a maselor populare din Bucovina, Transilvania, Dobrogea şi Basarabia”, în timp ce „avangarda clasei muncitoare româneşti luptase şi va lupta împotriva monstruoasei exploatări şi reprimări a populaţiilor anexate la România, pentru dreptul la autodeterminare a minorităţilor naţionale până la separarea teritorială.” [16] Guvernul maghiar şi conducerea armatei „s-au angajat instantaneu în pregătiri militare şi diplomatice fervente”, care urmau să le permită să acţioneze la izbucnirea unui conflict româno-sovietic [17].
Generalul Werth, care întocmise pentru Consiliul Suprem al Apărării al lui Horthy câteva proiecte „ale unei convenţii militare cu Uniunea Sovietică pentru coordonarea momentului atacului”, a fost acum autorizat să negocieze cu partenerii sovietici şi „a fost realizat un plan detaliat cu specificarea pretenţiilor Ungariei asupra României şi a condiţiilor intervenţiei [18]”. Werth era sprijinit de Horthy şi de un număr de ofiţeri superiori, inclusiv de viitorul său succesor, generalul Ferenc Szombathelyi, „care considera că încheierea unei înţelegeri cu Rusia, în defavoarea României este şi posibilă, şi dezirabilă [19]”. Generalul Gabor Faragho, veteran al primului război mondial, vorbitor de limba rusă, implicat în negocieri, a fost numit ataşat militar la Moscova pe 1 iulie 1940, imediat după anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord [20].
În prima parte a anului 1940, ambasadorul german la Budapesta a raportat uluit cât de deschis „ambasadorul sovietic de aici încuraja Ungaria să treacă la acţiune armată împotriva Transilvaniei”, idee pe care o exprimase şi faţă de ambasadorul german [21]. De asemenea, ambasadorul german de la Moscova raporta că Molotov, care de obicei nu avea primiri decât la nivel de ambasadori, acum primea şi diverşi unguri de rang inferior. Pe 25 iunie 1940, la numai câteva zile după ce forţele sovietice invadaseră Basarabia şi Bucovina, Molotov l-a informat şi pe ambasadorul Italiei în legătură cu sprijinul Moscovei faţă de „pretenţiile la adresa României” exprimate de Ungaria şi Bulgaria [22]. Moscova făcea presiuni asupra Bulgariei să solicite întreaga Dobroge, cu scopul evident de a crea o graniţă continuă între Uniunea Sovietică şi Bulgaria [23]. Cu ocazia primirii de felicitări din partea ofiţerilor de informaţii bulgari pentru anexarea Basarabiei, partenerii sovietici le-au transmis că „e posibil să ne mai întâlnim o dată pe Dunăre.” [24]
La mai puţin de 24 de ore după trimiterea ultimatumului Moscovei către România, reprezentantul maghiar la Moscova, Istvan Kristóffy, îşi exprima „marea satisfacţie” în faţa adjunctului comisarului sovietic pentru relaţii externe (şi şef al departamentului extern al NKVD), Vladimir G. Dekanazov. După solicitarea Comisarului Şef Molotov „de a influenţa Iugoslavia să păstreze tăcerea în cazul în care Ungaria va trebui să intre în conflict cu România” pentru anexarea Transilvaniei, ministrul maghiar de externe putea nota cu satisfacţie că „Iugoslavia este calmă şi că el nu crede în posibilitatea ca Iugoslavia să intervină în cazul unui conflict româno-maghiar” [25]. De asemenea, ministrul adjunct de externe maghiar îl felicita pe ambasadorul sovietic de la Budapesta, afirmând că „(ungurii) sunt mai fericiţi pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei înseamnă lichidarea principiului integrităţii teritoriale a României şi o posibilitate mai facilă de a continua ceea ce (sovieticii) începuseră”.
Molotov l-a reasigurat pe Kristóffy că Moscova considera „pretenţiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adăugând că Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinţă internaţională la care se va ridica problema pretenţiilor Ungariei. [26]” Ministrul maghiar de externe a exprimat „profundele mulţumiri” ale guvernului său pentru prietenia şi sprijinul Moscovei, informându-l pe ambasadorul sovietic de la Budapesta că, Honvedul fiind total mobilizat, „Ungaria era gata să înceapă războiul”. Ca o ironie, aliatul german al Ungariei a împiedicat-o să atace pentru a-i împiedica accesul la resursele României, arbitrând în schimb transferul nordului Transilvaniei la Ungaria, pe 30 august 1940.
La începutul campaniei din est, în 1941, Molotov îi reamintea lui Kristóffy sprijinul Moscovei faţă de pretenţiile Ungariei asupra României, precum şi „despre tratatul comercial foarte avantajos dintre cele două ţări”, insistând că „nu era necesar că Ungaria să intre într-un război germano-rus [27]”. Kremlinul sublinia că „nu a obiectat niciodată şi nu va obiecta nici acum la pretenţiile revizioniste ale Ungariei privitoare la Transilvania” şi că „Ungaria va putea conta şi în viitor pe sprijinul sovietic în privinţa Transilvaniei” dacă nu va participa militar în campanie [28]. Budapesta a făcut eforturi semnificative pentru a-şi menţine relaţiile cu Kremlinul, propunând chiar Berlinului să menţină legaţia de la Moscova pe perioada războiului, ca un canal de comunicaţie pentru eventuale negocieri de pace dintre Al Treilea Reich şi Uniunea Sovietică [29]. Consecvent acestei colaborări împotriva României, Stalin a considerat că se cuvenea să acorde un alibi Ungariei, afirmând la sfârşitul războiului că „armata fascistă germană” a avut „pe front numai sprijinul direct al trupelor italiene, române şi finlandeze [30]”.
Politicile paralele de deznaţionalizare: reprimarea identității româneşti în Basarabia
Pe 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României solicitând cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord cu toată populaţia acestora de 3,7 milioane. Între 300.000 şi 400.000 de refugiaţi au năvălit într-un stat aflat în mijlocul colapsului politic şi economic [31]. Toate proprietăţile au fost expropiate şi a fost implementat un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti, inclusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Română a Basarabiei – din care făcuse parte începând cu secolul al XIV-lea – la Patriarhia Rusă, anulând un element fundamental al organizării comunitare şi al conştiinţei naţionale [32]. Reprezentanții sovietici susţineau că schimbarea alfabetului a fost necesară deoarece „introducerea grafiei latine fusese utilizată de burghezia româno-filă care dorea separarea RSS Moldova de Uniunea Sovietică şi alipirea la „România Mare”. [33]
Asaltul asupra identităţii româneşti a fost pregătit pe baza unei lungi experiențe în RSS Moldova, unde epurarea politică a elementelor culturale româneşti din anii 30 a fost urmată de măsuri reparatorii pentru:
… curăţarea limbii moldoveneşti de cuvintele româneşti galicizate, neinteligibile pentru poporul moldovean, a permis descoperirea a cât mai multor cuvinte moldoveneşti referitoare la construcţia socialismului, precum şi neologisme din limbile popoarelor frăţeşti rus şi ucrainean. [34]
Şcolile în limba română au fost închise, iar instruirea în limba rusă a devenit obligatorie, în timp ce limbă şi identitatea moldovenească au fost construite pentru „a nega identitatea lingvistică, culturală şi etnică a moldovenilor şi românilor”, pentru „a ascunde faptul că peste 2,5 milioane de români trăiau sub sovietică” şi pentru a crea „cea mai artificială naţionalitate din URSS”. [35] Tradiţionalul şovinism rus anti-românesc a primit „o fundamentare de clasă”. [36]
Dar cele mai brutale aspecte ale acestei campanii au implicat eliminarea fizică a populaţiei româneşti din zonă.
Această purificare etnică deghizată a fost regizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hruşciov, care a luat parte activă la „eliberarea” provinciei [37]. Ca un prim pas, legile RSS Ucraina au fost extinse imediat la Basarabia [38]. În prima săptămână de ocupaţie au fost arestaţi peste 1.122 de români ca „agenţi de securitate, poliţişti şi ofiţeri ai armatei române [39]”. Aproximativ 4.000 au fost încarceraţi, în final, în închisorile NKVD din Basarabia „pentru infracţiuni contrarevoluţionare” şi sute, poate mii, au fost executaţi de NKVD, începând cu cei care au avut legături cu Sfatul Ţării basarabean şi cu unirea din 1918, funcţionari numiţi de Bucureşti, inclusiv lideri ai comunităţilor locale, care ar fi putut constitui un nucleu de dizidenţă naţională şi un obstacol în calea asimilării forţate [40].
La începutul lui iulie, şeful ucrainean al NKVD, Beria, a solicitat suplimentarea cu un număr de 2.000 a personalului necesar pentru operaţiunile din regiune [41]. Cu toate că nu există o înregistrare clară a numărului de deportaţi, se estimează că între 100.000 şi 500.000 de etnici români rămaşi în aceste teritorii au fost deportaţi de autorităţile sovietice în Asia Centrală şi Siberia [42]. Multe dintre aceste deportări au fost denumite realocări de muncă şi mutări voluntare. De exemplu, în august 1940, 53.365 de tineri şi tinere, predominant români (moldoveni) din satele basarabene au fost trimişi la muncă forţată în alte zone ale Uniunii Sovietice prin ceea ce a devenit o realocare permanentă, Moscova plângându-se că ţinta de 77.000 nu fusese atinsă [43].
Preocuparea Moscovei pentru aceste operaţiuni este sugerată de „alegerea” în Sovietul Suprem al RSS Moldova, la începutul lui 1941, a lui Stalin, Hruşciov, Molotov, Voroşilov, Kalinin şi Timoşenco [44]. În mai 1941, reprezentantul Moscovei în noua RSS Moldova a solicitat „deportarea în alte regiuni a 5.000 de „elemente contrarevoluţionare” împreună cu familiile lor [45]”. În noaptea de 12 iunie 1941, 5.479 de persoane au fost arestate „ca fiind membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente anti-sovietice”, iar 24.360 de membri ai familiilor acestora au fost deportaţi [46]. Deportaţii erau încadraţi la categoriile „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi elemente anti-sovietice”, „evadaţi din URSS”, „repatriaţi din România” şi persoane care „solicitaseră să fie repatriate în România”. Ei au fost trimişi în gulagurile din republicile Kazahstan şi Komi, din Altai, Kirov, Krasnoiarsk, Novosibirsk şi Omsk [47]. În toată perioada 1940-1960, Moscova a continuat să facă publicitate, oferindu-le emigranţilor voluntari moldoveni să se stabilească oriunde în „zonele virgine”.
Pe 31 august 1940, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populaţie de 2.600.000[48]. Autorităţile maghiare de ocupaţie au expulzat forţat între 40.000 şi 60.000 de etnici români şi au trimis alţi 70.000 pe frontul rusesc „înrolaţi în companii de muncă forţată[49]”. Metodele utilizate în nordul Transilvaniei şi motivele aflate în spatele lor, au fost simetrice celor utilizate de autorităţile sovietice în Basarabia ocupată şi Bucovina de nord. Astfel, s-a acordat „prioritate expulzării intelectualilor, specialiştilor şi capilor de familie, care ar fi putut oferi coerenţă oricărei forme de rezistenţă”, iar autorităţile maghiare au executat aproximativ 1.000 de români şi au arestat 15.000, în primele trei luni[50].
(Va urma)
———————-
NOTE:
[1] Arhivele de stat şi Centrul pentru Istorie şi Teorie Militară, 23 August 1944: Documente 1939-1943 (în continuare: 23 August 1944, Documente), Vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, Document 246, p. 328, 330-333; ASRI, raport SSI, Reţeaua Ardeal, nr. 7350, 25 martie 1944.
[2] T. V. Volokitina, Tofik M. Islamov şi Tatiana A. Poliakova, editori, Problema transilvăneană. Disputa teritorială româno-ungară şi U.R.S.S. 1940-1946. Documente Moscova, Rosspan 2000, Documentele N7 şi N8; AVP RF. Fond 06, Op.6. Mapa 14. D. 141, Ll. 50; Vasile Şandru, “Conexiunea moscovită a problemei transilvane,” Magazin istoric, nr. 10 (Octombrie), 2000.
[3] Întâlnire cu tovarăşul M. Rákosi, Arh. St. Bucureşti, CC al PCR, Relaţii Externe, dos. IV/1945, f. 100-111: Lucian Nastasă, Andreea Andreescu, Andrea Vargă, editori, Maghiarii din România (1945-1955): Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare, Cluj-Napoca, CRDE, 2002, Document 216, p. 803.
[4] Népszabadság, 13 august 1945; Attila Kóvari, The Antecedents of Today’s National Myth în Rumânia, 1921-1965, The Hebrew University of Jerusalem, Jerusalem, 1983, p. 130.
[5] Ordinul nr. 2683/08.09.1946, Direcţia pentru afaceri transilvănene, Preşedinţia Maghiară a Consiliului de Miniştri (Biroul Primului Ministru) către Legaţia maghiară, Bucureşti. ASRI, Fond “D,” dosar nr. 159, ff. 13-14/05081; Lucian Nastasă, Andreea Andreescu, Andrea Vargă, editori, Maghiarii din România (1945-1955): Minorităţi ethnoculturale. Mărturii documentare, Cluj-Napoca, Fundaţia CRDE, 2002, Document 167, p. 546-7.
[6] Ady Endre, Válogatott cikkei és tanulmányai [Colecţie de articole şi texte de Ady Endre], 1954. Cartea a primit aprobarea pentru publicare din partea partidului maghiar şi 2000 de exemplare au fost distribuite în România. Declaraţii similare au fost făcute în ziarul partidului Szabad Nép şi Magyar Nemzet, 15 octombrie 1954, în ziarul cultural controlat de partid, Irodalmi újság, nr. 10/8 mai şi nr. 28/15 septembrie 1954.
[7] Nastasă, Andreescu şi Varga (2002), Documentele 216 şi 217, p. 799-804, 804-809; ASB, CC al PCR, Relaţii Externe, dosar IV/1945, f. 86.
[8] A se vedea: C. A. Macartney, October Fifteenth: A History of Modern Hungary 1929-1945, Edinburgh, At the University Press, 1956, volum 1, p. 292, 322, 333-4; Gerhard L. Weinberg, The Foreign Policy of Hitler’s Germany: Starting World War II 1937-1939, Atlantic Highlands, NJ, Humanities Press, 1994, p. 495.
[9] Studiu introductiv: Volokitina, Islamov and Poliakova (2000); Şandru (2000).
[10] Poncea şi Rogojean (2007), p. 91-92.
[11] ASRI, Fond “Y,” dosar nr. 118.697, f. 1-2; Arhiva MApN, Fond Microfilme, rola P.II, 1.36, cadrele 230-231; Poncea şi Rogojean (2007), p. 107-109. Acest grup, condus de preoţii catolici Karol Kopf şi Gabor Orosz şi ofiţerii Honved, locotenent colonelul Czukos şi căpitanii Szigetvary şi Cserey, avea sediul la seminarul maghiar romano catolic din Satu Mare, unde păstrau şi staţia radio. El îi grupă pe preotul reformat Janos Osvald şi diverşi doctori, farmacişti şi industriaşi. Din cele 172 de persoane arestate în octombrie 1939, România i-a expulzat pe toţi cei 55 de militari.
[12] See e.g. Magyarorszag történte [Istoria Ungariei], Budapesta, Akadémiai Kiaddó, 1976, Vol. III, p. 411; Lojkó (2006), pp. 35-36.
[13] ASRI, Fond “Y,” dosar nr. 118.697, f. 1-2; Arhiva MApN, Fond Microfilme, rola P.II, 1.36, cadrele 232-233; Arhiva MApN, Fond Microfilme, rola P.II, 1.36, cadrele 232-233. Primul Ministru Pal Teleki s-a sinucis şi pentru că a utilizat asemenea tactici, afirmând în scrisoarea de adio din aprilie 1941 (referitoare la acuzaţiile contra Iugoslaviei) că “nici un cuvânt nu este adevărat în poveştile despre atrocităţi. Nici măcar cele despre germani, cu atât mai puţin despre maghiari!” Nagy-Talavera (2001), p. 236.
[14] Weinberg (1994), p. 495. Moscova, de exemplu, a semnalat intenţia “să stabilească un contact direct cu Bulgaria prin intervenţie în teritoriul românesc.”
[15] Boris Stefanov, “The Imperialist War and Rumânia,” Communist Internaţional, 2 decembrie 1939; Stampa, (Turin), 3 decembrie 1939; The New York Times, 6 decembrie 1939.
[16] Stefanov (1939), pp. 36-42.
[17] Gyula Juhasz, Hungarian Foreign Policy: 1919-1945, Budapest, Akademiai Kiado, 1979, p. 168-199. A se vedea: Volokitina, Islamov şi Poliakov (2000).
[18] Juhasz (1979), p. 168-169. Juhasz sugerează că Werth şi alţi ofiţeri superiori au impus guvernului acest plan prin insistenţa cu care au susţinut o convenţie militară ungaro-sovietică. Dată fiind experinţa sa din Armata Roşie şi rolul avut în planurile lui Horthy din 1920 împotriva României, este mai probabil că a fost rechemat şi pus în această funcţie la statul major general, special pentru acest scop. Primul ministru Teleki, convins că sovietici urmau să se mişte, “a dorit să coordoneze propria sa acţiune diplomatică şi, dacă era necesar, militară, pentru a recâştiga Transilvania atunci când sovieticii aurmau să acţioneze.” Lorand Tilkovsky, “The Late Interwar Years and World War II,” la Peter Sugar, editor, A History of Hungary, Bloomington, Indiana University Press, 1990, p. 342.
[19] C. A. Macartney, October Fifteenth: A History of Modern Hungary 1929-1945, Edinburgh, la University Press, 1957, volumul II, p. 54. Szombathelyi l-a înlocuit pe Werth la 6 septembrie 1942.
[20] Faragho a condus secţia B la Biroul ataşatului militar. La începutul războiului, secţia sau linia B a aripii ofensive (spionajul) de la Statul Major General (UFK 2) răspundea de operaţiunile de pe frontul românesc. El a fost ataşat la Moscova până la începerea campaniei din est.
[21] Documents on German Foreign Policy 1919-1944 (DGFP), Serie D (1937-1949), Washington D. C., U.S. Government Printing Office, 1954-1964, Volumul IX, p. 76. 22 de ani mai devreme, Germania încurajase trupele ruseşti să atace România “aliată” pentru a o scoate din război.
[22] A se vedea şi Jane Degras, Soviet Documents on Foreign Policy 1933-1941, Oxford, Oxford University Press, 1953, volumul III, p. 457-458. (25 iunie 1940); R. J. Sontag şi J. S. Beddie, editori, Nazi-Soviet Relations 1939-1941, New York, 1948, p. 193-194; Geoffrey Roberts, The Soviet Union and the Origins of the Second World War: Russo-German Relations and the Road to War, 1933-1941, New York, St. Martin’s Press, 1995, p. 124; DGFP, Seria D, Volumul X, p. 132 şi 208-209; Yehuda Lahav, Soviet Policy and the Transylvanian Question (1940-1946), Studiul Nr. 27, Soviet and East European Research Center, Hebrew University of Jerusalem, 1981, p. 10-11.
[23] D. Sirkov, “Bulgaria’s National Territorial Problem During the Second World War,” Bulgarian Historical Review, Nr. 3 (1991), p. 5. Anexarea Basarabiei a adus URSS “atât de aproape de Bulgaria” încât dacă cea din urmă “ar obţine întreaga Dobroge de la România”, cele două state slave ar avea graniţă comună, România nu ar mai avea ieşire la Marea Neagră, iar Moscova ar avea “o rută directă pe uscat până la Istanbul.” Weinberg (1994), p. 99 şi 137.
[24] DGFP, Seria D, Volumul XI, Document 130, p. 156.
[25] Vasile Sandru, “Conexiunea moscovită a problemei transilvane,” Magazin istoric, nr. 10 (Octombrie) 2000, www.magazinistoric.ro; T. V. Volokitina, T. M. Islamov şi T. A. Pokivailova, editori, Problema transilvană. Disputa teritorială ungaro-romana şi U.R.S.S. 1940-1946. Documente, Moscova, Academia de Ştiinţe a Rusiei, 2000.
[26] Ibidem
[27] Macartney (1957), volumul II, p. 23. Molotov nota în continuare că URSS “‘uitase’ de aderarea Ungariei la Pactul Anti-Comintern.”
[28] Juhasz (1979), p. 189.
[29] Macartney (1957), vol. II, p. 22-23
[30] Iosef Stalin, On the Great Patriotic War of the Soviet Union, Moscow, Foreign Language Publishing House, 1944, p. 23,43. Din contră, Înaltul Comandament al Armatei germane a lăudat zelul unităţilor maghiare. Percy E. Schramm Hans-Adolf Jacobsen, editori, Kriegstagbuch des Oberkommandos der Wehrmacht, 1940-1945, Frankfurt am Main, Bernard & Graefe, 1961-1965, Volum II, p. 374, 376, 387, 395, 401. Stalin a informat, de asemenea, Tribunalul de la Nuerenberg că nu era necesar ca Amiralul Horthi să fie judecat ca criminal de război, în schimb a insistat ca Mareşalul Antonescu să fie executat.
[31] Hitchens (1994), p. 447.
[32] SSSR-Germaniia. Dokumenti i materiali o sovietskikh-germanskikh otnosheniiakh c aprelia po oktiabr 1939. Chast I, Vilnius, Mokslas, 1989, p. 9, 22-23; Semriaga, M. I., Sgovor dvukh diktatorov. – Istoriia i Stalinism, Moskva, Izdatel’stvo politicheskoi literature, 1991, p. 201-204; Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei 1940, Chişinău, AGO-Dacia, 1993, p. 79-80. Schimbarea alfabetului fusese necesară, au argumentat reprezentanţii sovietici pentru că “introducerea grafiei latine a fost folosită de burghezia românofilă deghizată, care încerca separarea R.S.S. Moldova de Uniunea Sovietcă şi reunificarea cu “România Mare”.” A. M. Lazarev [519], Moldavskaia sovietskaia gosudarstvennost’ i bessarabskii vopros [Soviet Moldavian Statehood and the Bessarabian Question], Kishniev, Carta Moldoveniaska, 1974, p. 745.
[33] Artem Markovich Lazarev, Moldavskaia sovietskaia gosudarstvennost’ i bessarabskii vopros [Statul Moldovean Sovietic şi chestiunea basarabeană], Chişinău, Karta Moldoveniaska, 1974, p. 745. Lazarev a fost unul dintre activiştii care a participat la deportarea etnicilor români din regiune, în 1949, pe când lucra în raionul Căinări. Şişcanu (1998), p. 106. Lazarev a devenit apoi rector al universităţii, şef al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi şef al Sovietului Suprem al republicii.
[34] Michael Bruchis, One Step Forward, Two Steps Back: On the Language Policy of the Communist Party of the Soviet Union în the National Republics, Boulder, East European Monographs, 1982, p. 61, citând din Cuvîntelnic ortografic moldovenesc, Tiraspol, 1939; “Language Policy and Linguistic Trends în Soviet Moldavia” în Deletant (1991), p. 309.
[35] Deletant (1991), p. 304.
[36] După cum scria un lingvist sovietic, curăţarea cuvintelor „străine” din moldovenească au făcut limba „poporului moldovean şi nu a boierilor români”. M. V. Sergievski, Moldavskie etiudi. Trudi Moskovskogo institute istorii, filosofi i literature [Studii moldoveneşti. Lucrarea a Institutului pentru Istorie, Filozofie şi Literatură din Moscova], Moscova, 1939, vol. V, p. 175-210; Deletant (1991), p. 329. Vezi şi: Michael Bruchis, Nations, Nationalities, People: A Study of Nationalities Policy of the Communist Party în Soviet Moldavia, Boulder, East European Monographs, 1984.
[37] Strobe Talbot, editor, Khrushchev Remembers, Boston, Little, Brown & Company, 1970, p. 163.
[38] Art. 58 (1-18) din Codul penal al RSS Ucraina referitor la “activităţile contrarevoluţionare,” constituia bază legală pentru represiunile din Basarabia. Molotov, în calitate de şef al guvernului sovietic, a semnat decizia Cu privire la activitatea curţilor militare pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord lansând anchete pentru “infracţiunile contra-revoluţionare” pe 9 iulie 1940. Elena Şişcanu, Basarabia sub regimul Bolşevic (1940-1952), Bucureşti, Editura Semne, 1998, p. 92.
[39] Tsentral’nii Gosudarstvennii Arhiv Rossiiskoi Armii, fond 3987, inv. 3, dosar 1307, f. 43; Şişcanu (1998), p. 92.
[40] Valerii Ivanovich Păsat, coordonator, Trudnye stranitsy istorii Moldovy 1940-1950-e gg. Sbornik dokumentov, Moscova, Terra, 1994, p. 141; Şişcanu (1998), p. 92.
[41] Ibidem
[42] Deletant în Dear and Foot (1995), p. 129; Norman Davies şi Martin Macauley, “Deportations,” în Ibid, p. 295-296. Majoritatea tratatelor de dinainte de 1989 nu menţionează deportarea în masă a etnicilor români, deşi sunt menţionate cele ale polonezilor, lituanienilor şi letuanienilor. A se vedea şi Stanislaw Swianniewicz, Forced Labour and Economic Development: An Enquiry into the Experience of Soviet Industrialization, London, Oxford University Press, 1965, p. 41-42. Alexandru Nicolae estimează că au fost deportaţi 300,000 între 1940-1941 în “Der Angriff auf die Menschliche Substanz Rumäniens,” Zeitschrift für Geopolitik, seria XXII, 1951, p. 419. Sursele ruseşti fixează numai numărul “celor evacuaţi” din Basarabia de autorităţile sovietice în 1941 la 300,000 (fără specificarea etniei). A se vedea şi G. A. Kumanev, “The Soviet Economy and the 1941 Evacuation,” în Joseph L. Weiczynski, editor, Operation Barbarossa: The German Attack on the Soviet Union June 22, 1941, Salt Lake City, Charles Schlacks Jr., 1993, p. 175.
[43] SSSR-Germaniia (1989), p. 58; Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Moldova (AOSPM), fond 51, inventar 3, dosar 19, f. 63. Între timp guvernul sovietic convingea populaţia slavă, în special ruşi şi ucraineni din Kazahstan să se stabilească în RSS Moldova.
[44] Sesia întâia a Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti (8-12 februarie 1941). Stenogramă, Chişinău, Editura de Stat a Moldovei, 1941, p. 8. Timosenko era de fapt singurul din Basarabia.
[45] Păsat (1994), p. 147-148. Între acestea erau 980 “membri ai partidelor politice burgheze din românia,” 137 moşieri, 440 poliţişti şi jandarmi, 64 ofiţeri ai armatei române, 1948 mari oameni de afaceri, 411 mari proprietari imobiliari şi primari. A se vedea şi Şişcanu (1998), p. 93.
[46] Păsat (1994), p. 165; Siscanu (1998), p. 95.
[47] Ibid; Şişcanu (1993), p. 82. Un grup de 22.648 persoane, inclusiv 1958 de copii, au fost îmbarcate în 1315 de vagoane şi deportate ca infractori pe 14 iunie 1941, numai la Novosibirsk. SSSR-Germania (1989), p. 39-44, 46.
[48] Hitchens (1994), p. 450. Peste 200.000 de refugiaţi înregistraţi oficial au trecut în România şi se estima că încă 80.000 au venit împreună cu membrii de familie, fără să se înregistreze.
[49] Max Axworthy, Cornel Scafeş şi Cristian Craciunoiu, Third Axis, Fourth Ally: Romanian Armed Forces în the European War, 1941-1944, London, Arms and Armour, 1995, p. 15. De asemenea, circa 17.000 “au fost trimişi la muncă forţată în Germania”. Randolf L. Braham, The Hungarian Labor Service System: 1939-1945, Boulder, East European Monographs, 1977. România nu a răspuns reciproc cu astfel de tratamente faţă de etnicii maghiari rămaşi în sudul Transilvaniei. Această moderaţie a fost consemnată de două anchete germano-italiene (prima sub comanda comună a ministrului Altenburg şi a contelui Roggeri, în 1940, iar a două sub comanda lui Henke şi Roggeri în 1943) asupra abuzurilor şi atrictăţilor comise în Transilvania. Rapoartele anchetelor sunt reproduse în: Vasile Puşcaş, Traniylvania şi aranjamentele europene (1940-1944), Cluj, Fundaţia Culturală Română, 1995. Vezi şi: “Report by the Special Italo-German Commission sent to Hungary and România.” Berlin, 8 februarie 1943, U.S. National Archives and Records Administration (NARA), General Records of the Department of State, Division of Sout-East European Affairs, No. 871,000/1-3045, U.S. Consul în Geneva, Paul Squire, to Secretary of State, 30 ianuarie 1945.
[50] Ibidem
