Călătorule, de te nimereşti prin Valencia în preajma idelor lui Marte, păzeşte-ţi pielea de para focului! „Mare scofală!” – vor protesta cârcotaşii, convinşi de pe acum că au văzut destule rituri arhaice, de prin moşi strămoşi. Care mai de care se grăbesc să „ardă” iarna grea şi să renască natura din cenuşă. Dacii şi romanii, vichingii, maiaşii şi aztecii, mongolii, egiptenii şi întreaga Ţară a Oaşului, chiar şi păstorii romanşi de prin Alpii elveţieni, toţi, fără excepţie, par a se fi înţeles să aprindă ruguri dogorâtoare la venirea primăverii, pasămite pentru a alunga spiritele rele.
În cazul valencienilor, pasiunea cu care se dedau acestui obicei barbar trezeşte bănuiala că folosesc tradiţia doar pe post de pretext, pentru a deschide larg porţile nestăvilitei lor pofte de viaţă şi pasiunii pentru fiesta îndrăcită. Nu mă miră aşadar fireasca delăsare cu care mă tratează localnicii când e să stabilim ceva pentru perioada de faţă. Buteliile se livrează în graba mare, cu avans de o zi; poşta nu lucrează; rezultatele de la analize vin abia săptămâna viitoare. Nu e critică, doar constatare, anume că ai de ales între „acum” sau „după”, de la caz la caz.
Analog calendarului creştin, calendarul valencian are două ere: înainte sau după adoratele Fallas. Ce s-o mai învârtim încolo sau încoace? Nici nu se pune problema dacă ne place sau nu. La modul la care li se dedică toată lumea, trebuie să fii de piatră ca să nu te molipseşti de la ei, fericit că te primesc. Pentru că „permis de intrare” avem toţi, fără restricţii: popularele Fallas sunt cunoscute pentru toleranţa cu care absorb toată suflarea, indiferent de varstă, sex, naţionalitate, rasă, religie sau mai ştiu eu ce ciudăţenii absurde, care i se pot năzări doar unei minţi înguste, de suflet rătăcit. Dovadă stau cohortele de turişti, veniţi din te miri unde, chiar şi din cele mai ascunse unghere ale planetei.
Aparent dificila problemă a cazării lor se rezolvă mai uşor decât s-ar crede, într-un mod inedit: nu se doarme deloc, decât pe apucate, la schimb, printre picături, în puţinele răstimpuri dintre asurzitoarele parade şi focuri de artificii, care oricum ne menţin „alerţi”. Un factor important în reuşita nebuniei generale rămâne clima blândă a Mediteranei, aptă să primească generos masele de entuziaşti fără frică de îngheţ. Ghidurile turistice respectabile somează amatorii să nu subestimeze zgomotul infernal al pocnitorilor de toate calibrele, îndemnând la purtarea obligatorie de dopuri în urechi. Proba de rezistenţă maximă pentru timpane este canonada zilnică de la orele 14, ritual care se ţine cu sfinţenie, cu începere din prima zi a lunii, până într-un „final furioso” la cumpăna dintre 19 şi 20 martie.
De ce ora 14, în plină zi, pentru un spectacol de focuri de artificii? Aşa cere tradiţia, chiar dacă nu se vede nimic. În schimb, se aude. Monstruos, cum ar zice Caragiale. Deşi e păcat că se propulsează spre ceruri adevărate simfonii pirotehnice, care ameninţă cu falimentarea fondurilor publice ale municipalităţii, administraţia Valenciei se conformează fără a clipi. Clipim doar noi, gură-cască adunaţi ciorchine în piaţa din faţa Primăriei, intimidaţi de compoziţia sonoră monumentală, vestita „mascletà”. La ora 14 trecute fix, se avântă spre văzduh o rachetă răzleaţă, vestitoare timidă a spectacolului care va veni. Îi urmează un evantai de durduieli consecutive, ca un staccatto, amintind de Bach. Apoi un tunet prelung din mai multe guri de foc, sincronizate perfect. Nu degeaba e nevoie aici de peste o sută de kilograme de praf de puşcă! Finalul apoteotic, supranumit „cutremurul”, face să trepideze pământul sub picioarele noastre, ducând cu gândul la arii triumfale din Korsakov sau Stravinsky. Începând cu 15 martie, nu doar unul, ci peste o sută de pirotehnicieni sunt responsabili pentru extazul luxuriant cu care se cuvine întâmpinată primăvara. „Echipa” completă angrenată în organizarea vestitelor „Fallas” numără nici mai mult nici mai puţin decât 50.000 de localnici, grupaţi în 400 de comitete şi comisii.
Nu focurile de artificii, ci „las fallas” propriu-zise, figurinele multicolore dispuse pe 400 de străzi sunt adevărata atracţie. Înalte cât clădirile din jur, modelate cu migală de îndrăgostit, colorate strident, par viziuni alegorice dintr-un vis halucinant. Fiecare din ele este o adevărată operă de artă barocă, un caleidoscop umoristic pe teme actuale din viaţa publică a contemporanilor noştri mai mult sau mai puţin vestiţi. Suspendate în echilibru incredibil între cer şi pământ, amintesc parcă de judecata de apoi, ne fac să râdem sau să fim trişti, lasă să adie boarea efemerului, pe fondul unei intuiţii care nu ne mai dă pace. Descumpănit, privitorul oscilează ades între lacrimi şi veselie, pentru a depune armele în final, abandonându-se frecvent unui râs nervos, care pare să pună stăpânire pe el, obsedant, irezistibil.
Nu ajunge o săptămână pentru a le vizita pe toate, ca să le înţelegi îndeajuns tâlcul ascuns. Gândul că rodul muncii de un an al artiştilor de-a dreptul geniali va fi sacrificat fără drept de apel şi va dispărea fără urme, mistuit de flăcările nopţii „de San Juan”, ne strânge inima în menghină. Cu cât e mai mare valoarea grupurilor statuare din lemn şi carton presat – unele depăşesc un milion de Euro – cu atât mai mare pare să fie entuziasmul localnicilor, în aşteptarea distrugerii lor din noaptea care întruchipează coşmarul celor mai bravi pompieri din lume. Bineînţeles că – la fel ca-n cazul criticilor corridei sângeroase – există voci care condamnă vehement obiceiul „iresponsabil” de a aprinde focuri cât casa în mijlocul oraşului, sub ameninţarea permanentă a iminenţei unui incendiu devastator, într-o adevărată orgie de fum şi cenuşă, dăunătoare mediului înconjurător dar şi… portofoliului public. Până la ora actuală, nimeni şi nimic nu a a împiedicat buna desfăşurare, lipsită ca prin farmec de incidente grave, a visului devenit realitate, de oraş al libertăţii perfecte, fără duşmănii, prejudicii sau tabuuri. Valencia tresaltă zguduindu-se de râsete!
În valul de bună dispoziţie şi uşurinţă de a fi, există totuşi momente de linişte deplină şi seriozitate maximă. Cum altfel s-ar putea, ştiut fiind că spaniolii sunt catolici din convingere, mereu gata să guste din cupa vieţii până la fund, dar fără să uite vreodată să mulţumească sorţii pentru darurile cu care au fost înzestraţi?! Oraşul care trăieşte în stradă nu se dezminte de vocaţia sa religioasă în zilele de 17 şi 18 martie, când mii de localnici împânzesc străzile, aducând ofranda de flori Fecioarei adorate. Îmbrăcate în straiele tradiţionale de sărbătoare, confecţionate din dantelă, catifea şi mătase, cu părul împodobit de piepteni preţioşi, legendarele femei valenciene par adevărate prinţese. Rochiile lor sunt rodul economiilor întregii familii, echivalând uneori la preţ un automobil.
După ore şi ore de ofrandă neîntreruptă, florile depuse pe soclul statuii adorate rămân dispuse simetric într-o trenă imensă, ca un covor multicolor. Odată încheiată festivitatea religioasă cu cel mai puternic foc de artificii pe 18 martie – „la nit del foc”, noaptea de foc – nimic nu mai stă în calea ameţitorului crescendo către punctul culminant: „la Cremà” (arderea). În seara de 19 martie, masele de oameni se îndreaptă spre locurile în care sunt dispuse colosalele statui, care urmează să fie date pradă focului devorator. La miez de noapte, întregul oraş pare cuprins de flăcări.
Nici cea mai frumoasă dintre Fallas nu se sustrage destinului implacabil, chiar dacă i se rezervă ultimul loc la rând. Doar una din figurinele mai mici, supranumită „ninot” (copilul) este desemnată, de comun acord cu participanţii, pentru a supravieţui în muzeul special amenajat. Se poate spune aşadar că tot ce ţine de trecut, de iarnă, de bagajul apăsător, a fost înlăturat temeinic. Chiar din ziua următoare, artiştii „falleros” se vor încuia în atelierele lor, în aşteptarea inspiraţiei, începând să modeleze statuile pentru anul care va urma. Doar municipalitatea va mai lupta scurt cu sechelele nopţii de pomină, trimiţând armate de angajaţi pe străzi, să elibereze urbea de resturile „luptei” dintre bine şi rău.
Focul consumă, dar şi creează, îndeosebi spaţiu. De pe acum, totul se reia de la zero, cu poftă nestăvilită, fără compromisuri. Pentru că „fallar” înseamnă „a rata, a eşua”, putem spune că am ars tot ce poate nu ne-a reuşit sută la sută în anul care a trecut. Sunt şanse să nu ne mai confruntăm cu aceleaşi eşecuri de aici înainte? Un lucru e sigur: neuitate rămân „las Fallas”, „eşecurile” pe care ar fi fost păcat să le… ratăm.
