Liliana Ursu este un exemplu fericit al ”noului internaţionalism” poetic, după cum a numit fenomenul Andrew Wachtel în cartea sa Remaining Relevant After Communism. Ea este un poet care explorează noua relaţie a României cu Europa şi SUA.
Un poet deja consacrat, Liliana Ursu a petrecut două decenii în “comuniune” cu poeţii din vest, în ultimele două decenii ea fiind beneficiara unor burse Fullbright în Statele Unite şi rezidenţiate de predare a cursurilor în străinătate.
Ultimul volum de poezii al autoarei, Zidul de lumină, apărut la Boston în ediţie bilingvă este exemplu cel mai potrivit pentru a ilustra ipostaza poetului călător între Vest şi Est care meditează asupra vieţii, scurgerii timpului, iubirii şi care se apleacă asupra vieţii religioase ca experienţă primordială în viaţa individului.
Cartea este structurată pe patru părţi fiecare reţinând titlul original din limba engleză: Translating a Moving Target, One Hundred Days, One Hundred Nights in Lewisburg, Ovid Returns to Rome şi Balkan Golgotha.
Motivul călătoriei este ubicuu în tot volumul; emblematic pentru această stare de fapt este poezia Vâsla mea de acum cu imaginea centrală a vâslei ca mijloc de propulsie, totem şi souvenir.
Vâsla are o valoare sentimental-afectivă (“Fiul mi-a pictat-o toată, toată…”) şi poate fi transformată într-un instrument muzical. Ea a fost înmuiată în mai multe ape: Dunăre, Susquehana (Pennsylvania), Ohrid, Mississppi şi Marea Neagră şi a fost purtată prin gări şi aeroporturi, şi probabil că exprimă în abis cel mai bine condiţia poetului călător care străbate geografii diferite între vest şi est.
Ca instrument “vâsla” este mai importantă decât “barca” în sine pentru că poetul se mişcă prin medii diverse, locaţii diferite cu mijloace de transport diferite, iar inspiraţia îşi găseşte numitorul comun în vâsla, care o ajută să se reculeagă de fiecare dată, să-şi găsească vocea lăuntric-poetică şi să îşi finalizeze actul creator: “Uneori ea cântă /Un solo pentru trompetă /Sau un adagio pentru violoncel/Tulburător mai cântă vâsla aceasta.”{…}“Iar eu mă întreb tot mai des /Dacă am avut vreodată cu adevărat o barcă.”
Poetul de la răsărit din poezia omonimă din partea a patra a cărţii apare ca figură reprezentativă a poeziei postcomuniste est-europene; el îşi cară erudiţia cu el (“saci cu cărţi pentru antologii de poezie“) şi este atent la ce se întâmplă în lumea înconjurătoare, dar este în acelaşi timp obosit de umblat în lumea largă: “de atâta cer i s-au albăstrit încălţările”.
Călătoria poetului prin lume cu diversele opriri – Lewisburg, Tomis, Sibiu, Bucureşti – este echivalentă cu adevărata cunoaştere de sine de tip Socratic (“Know thyself”), iar discursul poetic performat de-a lungul acestui volum este echivalent cu dedublarea sinelui. Pretextul incursiunii este călătoria spre o anumită locaţie, dar adevărata miză este cunoaşterea de sine.
Apariţia cărţii în ediţie bilingvă (engleză şi română) la Boston o include pe Liliana Ursu în fenomenul noului internaţionalism, după cum am precizat anterior şi cartea ei are un “appeal“ global. Mecanismul cognitiv al poeziilor este simplu: o amintire, un miros, un sunet, o piesă muzicală – ca în poemul”Concert pentru monahul Vasile” – declanşează un adevărat “concert“ senzorial. Flashurile amnezice sunt bogate, viu colorate, asocierile de multe ori surprinzătoare.
Un alt motiv prezent frecvent în cadrul acestui volum este trecerea timpului “Fugit ireparabile tempus”, care este echivalent pentru autoare cu spaima îmbătrânirii şi pierderea identităţii: “Ce a mai rămas /Din numele meu de pe cutia poştală/ De pe Sherwood Avenue?” (“Ce a mai rămas”)
Se simte în tot acest volum o nostalgie puternic conturată în sensul de dor de tinereţe, o părere de rău teribilă; pierderea tinereţii este echivalentă cu pierderea iubirii, a copilăriei adică a fericirii.
Există o undă de tristeţe, chiar pesimism care străbate acest volum de poezii ca un fir roşu.
Zidul de lumină este o carte-retrospectivă, o adevărată rememorare a vieţii autoarei punctată de momente (şi persoane) semnificative din viaţa ei: copilăria, iubirea, maternitatea, călătoriile prin lume.
Ilustrativ este poemul “În iarna în care am atins un urs”, poem cu valoare iniţiatică: fetiţa care atinge blana unui urs, probabil în preajma sărbătorilor de Anul Nou, trăieşte o experienţă ritualică, imaginea este foarte sugestivă, simbolul ursului este ales fericit, iar poemul în sine are o forţă poetică deosebită.
În “Ceaţă e scutierul meu”, evocarea iubirii trecute, trecerea timpului şi dispariţia persoanei iubite se organizează într-o singură temă: iubirea ca “jinduire”: “Şi-n tot acest răstimp/ eu privesc pe fereastră /drumul prăfuit /care şi el jinduieşte după trupul tău zvelt/ cum tu după chipul meu din lumina Dunării.”
Zidul de lumină este o metaforă ce ilustrează de fapt, în sens modern, o interfaţă între două medii. Ca o adevărată artistă, Liliana Ursu contemplează lumea de dincolo de “zid”. Dincolo de el se află experienţele vieţii trecute, dincoace o experienţă liniştită, domestic (“La capătul străzii mele americane,/ Trece un fluviu leneş ,Susquehana…”)
Liliana Ursu are nevoie de acest zid de lumină; prezenţa lui o reasigură că izvorul inspiraţiei poetice e acolo (fie el şi de factură religioasă) şi că poetul trebuie doar să aleagă călătoria potrivită, după cum ne mărturiseşte chiar ea în “Poetul de la răsărit”:{..} de aşpteptat îl aşteaptă mereu câte ceva, câte cineva /un poem neterminat, o tălmăcire din greaca veche/un roi de fluturi, /nenumărate ceşti cu cafea /şi mai ales porumbeii…”