În urmă cu 105 ani (9/22 iunie 1912) se stingea din viață, pe neașteptate, la Berlin, geniul dramaturgiei românești, I.L. Caragiale, unul dintre cei patru iluștri scriitori care au reprezentat epoca marilor clasici din literatura română.

Viața și opera sa nemuritoare au constituit obiectul cercetării și al analizei unui impresionant număr de istorici și critici literari, români și de aiurea, printre care pot fi menționați și doi dintre scriitorii contemporani reprezentativi de pe meleagurile teleormănene.

Unul dintre scriitorii contemporani cei mai talentați, Gheorghe Filip, membru al USR, a debutat cu volumul de proză scurtă „Nevoia de amintiri” (1983), urmat de alte trei de același gen, excelând, totuși în cele șase romane, dintre care, ultimul, „Magia nisipurilor” (2015) încheie un ciclu dedicat perioadei interminabile de tranziție a țării în care noul mod de existență îl derutează pe „omul nou”, dar îl ambiționează, convins că este capabil să gestioneze, în folos propriu, anomaliile unei societăți aflate în plină degringoladă, mai ales morală. Deși limbajul prozatorului este unul comic mergând spre sarcasm, universul operelor sale este destul de îndepărtat de cel al lui Caragiale, de ale cărui operă și destin a fost preocupat, devenindu-i modele de conștiință artistică, dramaturgul devenindu-i un adevărat dascăl de suflet.

Conturând disponibilitatea sa și pentru alte genuri, scriitorul se afirmă și în domeniul eseisticii, publicând, în anul 2001, Cavalerii comicei figuri.(Eseu despre lumea lui Caragiale). La prima vedere, poate apărea paradoxală înclinația lui Gheorghe Filip pentru acest gen de scrieri, dar cărțile sale anterioare, sau câteva dintre ele, îl situează în apropierea „conjudețeanului” său din alt secol, având în vedere faptul că amândoi „combat” ironic, uneori sarcastic, niciodată cu ură și fiecare în felul său, nefiind vorba, la contemporanul marelui dramaturg, de imitarea acestuia.

Fără a se erija într-un exeget al operei marelui clasic, Gheorghe Filip nu face altceva decât să-și expună propriile opinii, acelea ale unui cititor fidel al operei clasicului, operă devenită „carte de căpătâi” pentru contemporanul nostru, totodată avizat, alegându-și ca obiectiv „lumea lui Caragiale”, după cum însuși recunoaște în „Cuvânt lămuritor”: „Ne-au interesat numai reacțiile umane, resorturile care fac atât de vie și de complexă lumea lui…”. Procedând în acest fel, autorul readuce în fața cititorului pe, celebrii de acum, Lache și Mache, a căror principală preocupare este politica („făcută” neapărat în fața halbelor cu bere), „boală care se ia, ca râia” și în casa lui jupân Dumitrache sau a conului Leonida, dar și în reședința județului de munte unde Cațavencu și Farfuridi „se luptă cu retoricele suliți”.

Ziariștii, la fel de agramați precum cațavencii politici, negustorii cu un foarte ridicat simț al „onoarei de familist” pe care le-o apără chiriacii ținându-le nevestele în brațe, „revoluționarii”, precum Coriolan Drăgănescu, „infatigabilele silfide” Zoe Trahanache și Mița Baston („fiică din popor și […] republicană”) reprezintă fauna operei caragialiene, fiindu-le evidențiate trăsăturile specifice prin relevarea limbajului, a comportamentului, a preocupărilor și a relațiilor lor.

Două capitole din eseu se ocupă de tipul dascălului, eseistul fiind ferm convins că autorul „Bacalaureatului” îl tratează pe acest personaj ca pe o categorie neutră, care „își păstrează în mare parte coerența gândirii și vorbirii” și „se străduiește să rămână în afara razei de acțiune a celor două «motoare» care mână lumea aceasta […] politica și amorul”. Dascălul lui Caragiale este fie un agramat, incult și vulgar Marius Chicoș Rostogan, fie un „Dascăl prost”, precum Pricupescu, profesor de istorie care nu se lasă mituit, fie Ioneștii și Popeștii, susținători ai politicienilor de doi bani ca Nae Cațavencu.

Foarte interesantă în eseul lui Gheorghe Filip este preocuparea sa pentru personajul narator, pentru „nenea Iancu”, cel cu poftă de vorbă, deși cumva reținut, luându-l pe cititor ca martor și chiar părtaș la acțiune și care își exprimă „admirația” față de eroii săi („numai că laudele sale sunt întotdeauna suspecte”) și dacă, până la urmă, se dovedește „inteligent”, rămâne, totuși, „demonic, răzbunător […] în fața unei astfel de lumi”.

Modest, cu mari rețineri în a-și atribui vreun merit pentru că a trecut prin „lumea lui Caragiale” în care a descoperit „cavalerii comicei figuri”, Gheorghe Filip consideră că personajele marelui scriitor reprezintă „o alcătuire eterogenă, prețioasă și ridicolă de oameni, obiecte și […] mofturi, un bâlci al deșertăciunilor”.

Este de la sine înțeles că un profesor de literatură română, având un doctorat în Filologie și, în același timp, un critic dramatic, cu un alt doctorat în Teatrologie, Ștefan Vida Marinescu, un alt reprezentant remarcabil al literaturii teleormănene, „personalitate polivalentă, cu certitudine cel mai important om de spirit și de catedră din istoria instituției (Liceul Teoretic Videle, n.n.) în care profesează” (Emil Banu) nu putea să nu fie atras de cel mai reprezentativ dramaturg român, un adevărat geniu al literaturii de acest fel, autor al unor comedii nemuritoare și teoretician avizat al teatrului – I.L. Caragiale. O primă concretizare a interesului pentru opera caragialiană a constituit-o studiul „Caragiale și «eternul feminin» – dame, madame, eroine (o fizio-caracterologie-epică și teatrală”, eseu critic publicat în anul 2002 la propria editură, studiu în care, într-un stil inimitabil, concis și deosebit de expresiv prin șarjele umoristice, autorul trece în revistă «figuri și personaje feminine» care îl urmăresc o viață pe cititorul nemuritoarei și mereu actualei opere cargialiene, oferind o lectură plăcută prin umor, expresivitate, concizie și … spiritul caragialian.

Într-un Cuvânt-înainte, «„Avansuri” sentimental-biografice» (în care face o legătură între „antecedentele biografice” tematice ale lui Caragiale și lumea feminină a operei sale), eseistul evidențiază locul și rolul „d(o)am(n)elor” în societate și în familie, precum și felul în care acestea reușesc să treacă în prim-plan, deși au statutul de „persoane distribuite, de regulă, în plan secund, după eroii-bărbați”. Cu toate acestea, „d(o)am(n)ele” reprezintă „motorul și miezul prozei și dramaturgiei Maestrului”.

O primă parte din capitolul de început (Printre „dame” și eroine sau misoginismul bine-temperat) se ocupă de felul în care marele clasic le vede pe „damele” sale „demimondene sau de la mahala”, încercând să elucideze dilema ce se naște din tratamentul aplicat acestora și, deopotrivă, bărbaților din lumea scrierilor sale, concluzionând că „nenea Iancu este un învingător, absolvit de orice vină de …dezfeminitate”. Cea de a doua parte (O tipologie „domestică”) a acestui capitol cuprinde o caracterizare generală a tipologiei feminine, subliniind trăsăturile comune sau pe cele care le diferențiază, ajungând la constatarea că „femeile[…]au credibilitate și autenticitate”, chiar dacă ele sunt „fixate bufonard, satiric, realist ori fantast”.

În următoarele trei capitole dedicate personajelor feminine din proză și din creațiile dramatice, cu deosebire din comedii, într-un stil inimitabil, concis și deosebit de expresiv prin șarjele umoristice, autorul trece în revistă „figuri și personaje feminine” care îl urmăresc întreaga viață pe oricare cititor al nemuritoarei și mereu actualei opere caragialiene. Eseistul nu scapă din vedere kitsch-ul care caracterizează aproape întreaga lume lume a scrierilor „Maestrului”, cosmopolitismul „cucoanelor”, „onorabilitatea” Zoei, a Vetei și a tuturor damelor din high-life sau de la mahala cu „aere de lume și veleități de femei de societate”.

Un Epilog.O reverență ambasadoarelor Artiste concluzionează asupra felului în care marele nostru clasic și-a creat și și-a pus personajele să-și joace rolul, menționându-se că acesta „atacă vicii; vidul de personalitate privind cu umor femeile, având ac de cojocul lor” și, totodată, aduce un binemeritat omagiu marilor actrițe din teatrul românesc care au dat viață personajelor caragialiene, lista „ambasadoarelor contemporane” cuprinzând numele celor care le „fac să trăiască perpetuu, pentru zeci de generații”.

Dar, interesul și pasiunea eseistului pentru opera lui Caragiale și nevoia de documentare s-a extins și la exegeza caragialiană, citind tot ceea ce s-a scris despre el și despre scrierile sale încă din timpul vieții și până la momentul respectiv. Consecința acestor lecturi se va materializa într-o altă lucrare eseistică dedicată Maestrului în anul 2012 – „Caragiale în grădina publică – reverențe și «mofturi» critice” –, publicată la Editura Global, fiind o trecere în revistă a celor mai diverse opinii, mai ales despre opera scriitorului.

Lucrarea este concepută în două mari părți, prima având șase subcapitole referitoare la scriitorul și publicistul Caragiale, cea de a doua având ca obiect reprezentarea scenică și cinematografică a operelor caragialiene.

Debutând cu un motto reprezentând versurile – închinare aparținând lui Șt. Cazimir (,,Sub cerul vast al pălăriei sale,/ Pășim cu toții, sinceri și onești,/ Mărire ție, I.L.Caragiale,/ Cu noi ai fost, cu noi vei fi și ești!”), o scurtă odă din care răzbat respectul și gratitudinea autorului lor, împărtășite din toată inima de ȘVM, și care ne sugerează, oarecum, și semnificația titlului studiului de față. I.L.Caragiale a fost, este și va fi întotdeauna în ,,grădina publică”, în mijlocul nostru, cititori și exegeți, și se deschide în fața lectorului/spectatorului, descoperind cele două alei principale ale operei – literară și teatrală – cinematografică – unde, pe rând, câte un ,,ghid” avizat ne va conduce spre cunoașterea, înțelegerea și savurarea universului caragialian, desigur cu ajutorul unui ,,regizor”, nimeni altcineva decât Ștefan Vida Marinescu.

Un prim subcapitol al celei dintâi părți (Profilaxia în contra alienării) surprinde portretul omului Caragiale, căruia îi place să se afle pretutindeni (,, la cafenea, la restaurant, în gară, la berărie, pe stradă, în birjă, în tren, la vreun «domițiliu», în piață ori în parc, la școală”) pentru a observa, pentru a studia și a reține fizionomiile și comportamentul celor mai diverse categorii umane, atât dintr-o curiozitate înnăscută, cât și din dorința scriitorului ca toate personajele sale să fie verosimile, veridice, să aibă corespondenți în realitatea cotidiană, comportamentul său iscoditor datorându-se faptului că era ,,o natură socială, volubilă și epicuree”, totul pornind de la acea ,,pasiune a observației” și de la acea ,,foame de experiență, o curiozitate nesecată” (Tudor Vianu).

ȘVM apreciază că I.L. Caragiale era un ,,om-spectacol (one – man- show)” care își concepea, își regiza și își juca propriul spectacol, după ce ,,pacienții sunt studiați pentru a fi pregătiți de terapia intensivă a peniței sale lucid-necruțătoare, a ochiului vesel-trist”. În continuarea acestui prim subcapitol, ȘVM trece în revistă principalele ipostaze în care este surprins de „contemporanii săi, prieteni, cunoștințe, amici”, cuprinse în antologia „Amintiri despre Caragiale”, realizată de Șt. Cazimir, toate oferind „un spectacol continuu, căci e mare grădina lui… CARAGIALE!”.

Într-un al doilea subcapitol (,,Pacienței” colț cu ,,Sapienței”), sesizează principalele etape corespunzătoare unui ,,proces evolutiv al creației lui Caragiale, între ne(răbdare) și înțelepciune, de la tinerețe până la maturitate”. Prima etapă este cea „jurnalistică” în care se remarcă acea înclinație naturală de a observa totul a publicistului ,,cârtitor”, cultivând un ,,stil viu, direct, nervos, cu viziuni de calambur, anecdotic, paradoxal, bășcălios și nonconformist”. Urmează etapa ,,comediografică”, unde apare o ,,lume burgheză, voit caricaturizată și șarjată, de realism social, de moravuri, cu verism și culoare locală”. Etapa ,,nuvelei tragice” se caracterizează prin ,,naturalism (cazuri clinice) și farsa tragică, horror și suspans”, amintind de Dostoievski și Zola (vezi Călinescu, n.n.).

Etapa ,,Momente și schițe” este cea în care apar aceste capodopere (,,Nu Momente, maestre, cu «Monumente» trebuia să botezi admirabilul volum!”, cum exclama George Ranetti la apariția volumului din 1901, n.n.), surprinzând ,,miticismul, farseurul, gogomanul, „raisonneurul, amicul”, pentru ca nuvelele, mult discutate, explicate și analizate de-a fir-a-păr, cam din aceeași perioadă să releve „alienarea și tragi comicul[…]cu aer de farsă neagră”. Etapizarea creației caragialiene se încheie cu „epica de inspirație folclorică[…]unde comicul e convertit în tragic, iar realul are pete fantastice.”

Părerea lui ȘVM despre opera caragialiană este aceea că ,,este, certamente, comică” și că are ca fundament principiile clasicismului, iar Scriitorul este un „geniu histrionic”, cu o ,,evidentă instabilitate parodică”, dictonul ,,ridendo castigat mores” aflându-se la baza comicului, implicând ,,inteligență[…]distanțare și conștiință a superiorității”.

Inspirat din principala exegeză caragialiană a lui Șerban Cioculescu, subcapitolul Gazetăria versus politichia reține principalele ziare și reviste la care a colaborat sau pe care le-a condus Caragiale, unde, în primul rând, neaderând la unul sau la altul dintre partidele care se succedau la putere, el încerca, în conformitate cu propria afirmație, să înțeleagă ,,structura ideologică și individualitatea partidelor noastre”. Un alt principiu pe care îl urmează, nu numai în viața de toate zilele, ci și ca jurnalist, este acela că nu are niciun fel de principiu ,,în politică”, dar posedă ,,o extremă consecvență: votează regulat cu opoziția, deși îi este totdeauna antipatică, așa cum se prezenta într-un autoportret, desigur ironic și autopersiflantˮ (O răutate).

În articolele sale, publicistul este preocupat de afirmarea unui ,,sănătos concept de cultură națională” (în ,,Vatra”), de promovarea unor tineri scriitori ca Octavian Goga, Panait Cerna, Calistrat Hogaș și alții (în ,,Epoca literară”), dar și de chestiuni politice, atacând, cu deosebire partidul liberal și statul burghez care ,,nu e interesat (realmente) de cultură, ci de aservirea culturii în scopuri de partid, indiferent de culoarea acestuia”. Așa cum, de altfel, au afirmat și alți exegeți, ,,jurnalistica (lui Caragiale, n.n.) reprezintă una din componentele ei (ale operei, n.n.) solide și de o anume autonomie artistică” (Mircea Tomuș), și ȘVM consideră că aceasta ,,este o activitate gazetărească vie, substanțială și diversă”, deoarece ,,presa a fost o mare pasiune pentru scriitorul Caragiale și un veritabil motiv literar. Autodefinitoriu”.

Un subcapitol interesant, intitulat Basmul caragialesc-un tratament ambulatoriu, evidențiază, mai mult decât alte exegeze caragialiene, preocuparea lui Caragiale pentru crearea (sau prelucrarea?) unor basme culte. Desigur că aceste basme culte sunt ,,inspirate din folclor”, românesc sau oriental, fiind caracterizate prin ,,ironie, fantezie, umor, expertiză antitetică, spirit ludic”, iar ȘVM le rezumă, poate, pentru a stârni curiozitatea cititorilor, fiind cunoscute mai puțin sau deloc, cele mai multe publicate în diverse periodice.

Titlul de doctor în Teatrologie îl obligă (sau îi face plăcerea) să se ocupe și de Caragiale-Cronicarul teatral, deoarece omologul său din alte timpuri a fost un adevărat om de teatru, creator și teoretician deopotrivă, dar și directorul Teatrului Național din București. Caragiale a scris, a interpretat, a realizat piese de teatru, dar nu s-a rezumat la atât, ci a contribuit substanțial la teoretizarea teatrului și, totodată, a susținut paginile de cronică teatrală din presa contemporană. Nu trebuie să uităm că dramaturgul avea teatrul în gena sa, aparținând unei ,,dinastii de oameni cu geniul râsului”, fiind descendent al unei familii ale cărei principale trăsături sunt „vocația râsului ca artă și simțul comicului ca instinct fundamental”, cum afirma Paul Zarifopol. Așa se explică și constatarea lui ȘVM potrivit căreia ,,Caragiale scrie despre arta actorului”, care ,,are nevoie de talent, de gândire, de studiu, acesta fiind atât instrumentist, cât și instrument, iar sinceritatea lui e de preț”. De asemenea, Caragiale scrie ,,critică de teatru” în care ,,polemizează cu producțiile cosmopolite, cu repertoriul de «traducții» și plagiate, considerate boli cronice”, inclusiv corespondența sa conținând păreri despre teatru, despre muzică și pictură, păstrând același ,,ton[…]ironic, autoironic, umoristic, cu morală și tâlc, mai mereu satiric ori sarcastic”.

Cel mai consistent subcapitol al acestei prime părți este cel în care ȘVM trece în revistă principalele puncte de vedere ale exegeților vieții și operei lui I.L.Caragiale, fără o anumită ordine, subcapitol intitulat sugestiv Zoon Critikon: De la Gherea și Maiorescu la Șt. Cazimir și Dan C. Mihăilescu (o terapie extensivă). Titlul nu este deloc fortuit, deoarece, dincolo de faptul că stârnește curiozitatea (și uneori nedumerirea) cititorului, are o anumită semnificație: opera lui Caragiale este ,,oul” pe ca l-au ,,clocit”/îl ,,clocesc” exegeții pentru a înțelege, explica, valoriza și împărtăși cititorului intențiile, mijloacele de realizare a acestora, în ultimă instanță, mesajul operei caragialiene, toate fiind supuse unui tratament pe larg, fără a intra în amănunt.

Eseul analizează scrierile a peste 40 de exegeți, ceea ce subliniază acribia cu care a fost gândită și elaborată această lucrare, pe baza unei documentări exhaustive, eseistul citind aproape toate lucrările referitoare la marele dramaturg.

Cea de a doua parte cuprinde câteva aspecte privind reprezentarea scenică și cinematografică a operei caragialiene. Un prim articol cuprinde prezentarea eseului „Caragiale și Preda – de la limbaj la pelicula impresionantă”, o lucrare de masterat aparținând Aurei-Clara Marinescu, care vizează „relația text-imagine, translația de la cuvânt la pelicula filmică” a două opere ale celor doi mari scriitori români (,,D-ale carnavalului” și, respectiv, ,,Moromeții”), în regia lui Lucian Pintilie (sub titlul ,,De ce trag clopotele, Mitică?”) și Stere Gulea (care a păstrat titlul romanului și în film). Citând diverse surse, eseista explică diferențele dintre ,,limbajul filmic, cu multiple funcții”, și limbajul operei literare, analizând, în capitole diferite, cele două capodopere cinematografice. Se remarcă asemănarea dintre personajele principale ale filmelor, întrucât ,,Mitică e contagios pentru Ilie Moromete, în privința ironiei, a disimulării, ca joc superior”. ȘVM subliniază valoarea eseului, acesta fiind ,,o pledoarie convingătoare a comediei grave a cuvântului nescris, auzit pe ecran, și a imaginii, cu paradox și disimulări, marca I.L. Caragiale și M. Preda” și, în același timp, ,,relevă spectacolul scris și cel filmic, cu virtuți relevante în cele două arte: literatură și film”.

Un al doilea studiu este reprezentat de o cronică a spectacolului montat la Teatrul Național cu ,,O scrisoare pierdută”, adaptată ,,la politichia actuală (nu neapărat românească, sau nu doar…) situațiile comice, tipologia și fauna eroi–comică a Maestrului”. Cronica apare sub un titlu, nu numai imprevizibil, ci chiar șocant, nemaiîntâlnit, care stârnește curiozitatea cititorului, deoarece anunță O înscenare «ultras» – Caragiale, Toca & Co sau Apocalipsa vine (și) prin râs. Abia după lectura cronicii, ca cititor, înțelegi că Toca&Co sunt regizorul Alexandru Tocilescu & actorii cei mai mari la vremea respectivă, ale căror concepție și joc au fost un adevărat „triumf artistic, o spectaculoasă restituire, în haine moderne, a unui text genial, nevulgarizat, ci redat, integral, sensibilității de sfârșit de secol”.

Există și o scurtă parte a treia datorată profesorului Ștefan Marinescu, în care face o trecere în revistă a felului în care este reprezentat I.L.Caragiale în manualele de liceu, nefiind întru totul de acord cu operele selectate de autorii manualelor și nici cu multe dintre analizele propuse elevilor din varii motive.

Iată, deci, o a doua carte dedicată geniului dramaturgiei românești ca argument al empatiei sale crescânde, în care ȘVM face ,,critica criticii” și, că, pentru orice proiect pune în practică, dă dovadă de respect, atât pentru personalitatea despre care vorbește, cât și pentru cititorii săi. I se potrivește perfect afirmația lui Caragiale: ,,Sunt fiul operelor mele, al căror tată sunt.”

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA – TELEORMAN