„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8:12)

De când ne naștem descoperim lumina și în lumină frumusețile vieții pământene și mărturisim o credinţă bucuroasă care ne luminează sufletele, pentru că Însuşi Dumnezeu care a făcut posibilă ivirea noastră în această lume, este Lumină şi Iubire.

 

Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Lumina vine dintr-o sursă; lumina naturală poate proveni de la o materie, de la soare; lumina spirituală vine de la o persoană. Luminozitatea imaterială vine de la o persoană despre care se spune că strălucește, că este luminată ; e o frumusețe care nu ține de trăsăturile chipului, nu este ceva măsurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…”

Este bine ca această Sfântă Sărbătoare a Învierii să ne găsească într-o stare de bine a sufletului, cu iubire pentru semenii noștri, pentru natura care ne înconjoară. Să ne putem bucura atât cât putem de fiecare clipă a acestor zile de Paște, trăind tot mai frumos prezentul. Să ne ferim de dizarmoniile gândurilor, vorbelor și faptelor care ne pot îndepărta de Dumnezeu creându-ne o stare de neliniște și teamă, să căutam lumina și armonia care ne îmbunătățește legătura sufletului cu Divinitatea. Lipsa armoniei, ordinii, nu poate duce decât la derută. „Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” (Matei 6:22). Iată că aceeași lege este valabilă atât pentru lumea naturală cât și pentru cea spirituală, căci cel care stă mult timp în întuneric pierde în cele din urmă vederea și ochii lui nu mai pot primi lumina; tot așa și un suflet pătruns de întuneric și acceptându-l mult timp, nu va mai putea primi lumina. Starea de liniște pe care o simțim trăind în armonie este lumina din sufletul nostru care-și face loc în această perioadă și alungă întunericul; ea se obține după gradul de noblețe a fiecărui suflet, dar și după voința fiecărei făpturi. După cum iubirea se primește și se dăruie, tot astfel și lumina trebuie primită și dăruită.

Ca o profundă expresie a trăirii spirituale vom aprinde lumânări acasă și în biserici, exprimându-ne în acest mod credinţa în jertfa şi Învierea Domnului, dar ne vom ruga și pentru sănătatea şi mântuirea celor vii şi pentru odihna veşnică a celor răposaţi. „Ce pustiul ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici ! (…) Poarta spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea “, medita Petre Țuțea.

Și poate vom face plimbări în natură „la iarbă verde” și ne vom aminti de spusele lui Iisus: „Aici este taina, Fii ai Luminii; aici în umila iarbă. Aici este locul de întâlnire al Mamei Pământeşti şi al Tatălui Ceresc; aici este Curentul Vieţii care curge între Împărăţiile Pământeşti şi cele Cereşti. Puneţi mâinile în jurul delicatei ierbi a îngerului Pământului şi veţi vedea şi auzi şi atinge puterea tuturor îngerilor.”

Țin să amintesc afirmație a scriitorului polonez Henrik Sienkewicz „Singur limbajul poetic se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji, exprimându-L. “

Mulți poeţii români au scris despre Răstignire şi Înviere, retrăind fiecare în felul lui momentele mântuitoare pentru omenire: George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Tudor Arghezi, Vasile Militaru și alții.  Citez doar câteva versuri din poemul „Pe cruce” a lui Vasile Voiculescu: „Isus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă/ Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii./ Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinei/  Părea că varsă lavă…”

Mihai Eminescu a descris atmosfera Învierii la una dintre mănăstiri: „O muzică adâncă şi plină de blândeţe/ Pătrunde tânguioasă puternicele bolţi:/ Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,/ Înveninând pre însuşi izvorul de vieţi./  (…) Un clopot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor/ Cum din mormânt răsare/ Cristos mângâietor,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:/ (…) Cristos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”.

Se vorbește despre o poezie inedită a lui Octavian Goga: „E sărbătoare pe câmpie,/ Şi-n suflete e sărbătoare,/ Învie firele de iarnă sub ploaia razelor de soare.// Sunt Paştele cele frumoase,/ Şi-n fire zvonul lor străbate,/ Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate./ Arama strigă când se zbate măiastra clopotului limbă/ Eu simt strigarea ei aprinsă, că-n vorbe sufletul o schimbă/…”.

Alexe Mateevici, a scris poemul de inspiraţie pascală: „Cântaţi cu bucurie acelui ce-a scăpat/ Pe om şi omenirea de moarte sufletească./ E Paştele! Viaţă! Hristos a înviat!/ Iubire între oameni şi pace să domnească”.

Dar să ne amintim în aceste zile și de  închisorile comuniste, să ne gândim la sufletele acelea tinere, visătoare – intelectualitatea românească, speranţa ţării ucisă… Să închidem ochii pentru o clipă și să ni-l imaginăm pe Radu Gyr trezit din somn în zorii dimineții și scriind în închisoare: Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă./ O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!/ Luna venea după El, în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist./ Mâinile Lui păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca nişte păduri./ Luna-L bătea cu argint pe veştminte/ argintându-I pe mâini vechi spărturi./ Uimit am sărit de sub pătura sură:/ – De unde vii, Doamne, din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac./ S-a aşezat lângă mine pe rogojină :/ – Pune-mi pe răni mâna ta !/ Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină/ parcă purtase lanţuri cândva./ Oftând şi-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Luna lumina, dar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui, vărgi./ Părea celula munte, părea căpăţână/ şi mişunau păduchi şi guzgani./ Am simţit cum îmi cade capul pe mână/ şi-am adormit o mie de ani…/ Când m-am deşteptat din afunda  genune,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/ numai Iisus nu era nicăieri…/ Am întins braţele, nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul : nici un răspuns !/ Doar razele reci, ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au străpuns…/ – Unde eşti, Doamne ? Am urlat la zăbrele ./ Din lună venea fum de căţui…/ M-am pipăit… şi pe mâinile mele,/ am găsit urmele cuielor Lui….

Mult așteptata Înviere a Domnului ne pregătește sufletele pentru bucuria trăirii ei. Numită și Paște sau Paști, ea a devenit o tradiție în viața noastră, a creștinilor, în viața Bisericii, fiind cea mai veche sărbătoare creștină, sărbătorită încă din epoca apostolică. Interpretarea duhovnicească a cuvântului Paște fiind acela de trecere.

Învierea Domnului este sărbătoarea bucuriei, a speranței noastre, iar Biserica așezată și  înălțată pe Tradiția Apostolilor, o propovăduiește prin episcopii așezați de către Apostoli și urmașii acestora.

Fie ca sfânta sărbătoare a Învierii Domnului să ne găsească în comuniune, să ne aducă BUCURIE, ÎNCREDERE, LUMINĂ, IUBIRE și SPERANȚĂ!