Am să admit de la început că sunt o idealistă: întotdeauna am vrut să descopăr nedreptăţi şi să încerc să fac parte măcar dintr-un crâmpei de soluţie. Fie că veţi crede sau nu, asta m-a îmboldit să studiez dreptul pe la mijlocul anilor 90′ şi, mult mai târziu, în anii mei de doctorat, să studiez cum se nasc şi înfloresc democraţiile, dar mai ales cum s-a luptat împotriva corupţiei şi cu ce mijloace. Cam trist, însă, mi-am dat seama nu numai că sunt într-o minoritate “covârşitoare”, dar şi că numărul celor care mi-au zis chiar ironic: “Ah, tu eşti dintre ăia idealişti…” nu e nici el foarte mic.
Nu vreau să par nici cu capul în nori, nici cu nasul pe sus. Ştiu că viaţa de zi cu zi în Romania te macină. Dar ea te macină şi în India, SUA sau Rwanda, aşa că penuria reacţiilor şi iniţiativelor împotriva politicilor abuzive, a exploatării indecente a resurselor şi a actelor nonşalante de corupţie mă fascinează, frapează, frustrează, ce mai, mă lasă cu gura căscată! Parţial înţeleg de unde ni se trage: suntem săraci, nu avem tradiţie, comunismul şi-a batut joc de ideile şi acţiunile civice, le-a transformat într-o glumă proastă, iar pe noi toţi în nişte paiaţe care aşteaptă un semn de sus, de undeva, nu se ştie de unde. Dar alte foste ţări comuniste, au renăscut prin mişcări civice şi prin penetrarea lentă a activiştilor progresişti la putere, sau prin sprijinul bisericilor catolice şi protestante. Noi, însă, parcă suntem cei care şuşotim pe la colţuri despre ce ne doare şi nu acţionăm niciodată. Iar din când în când, foarte rar, nişte nemernici înscenează ceva şi ne fură câte o revoluţie.
În alte parţi, nu toate bogate, spritul civic e însă mult mai vizibil, îl simţi la tot pasul şi îl respiri. Vrând-nevrând, el generează o presiune (nu întotdeauna foarte eficientă, e drept) asupra celor care abuzează fie de încrederea, fie de bogaţiile comune. Deşi se cam diluează pretutindeni, dorinţa de a ridica glasul împotriva nedreptăţilor, de a mobiliza resurse, şi mai ales, de a sacrifica un pic pentru binele public şi nu doar al tău personal, face parte din psihicul altor naţii, dar parcă nu şi a noastră.
Nici măcar nu mă gândesc la a fi atenţi, la a înţelege, la a protesta sau căuta soluţii unor probleme complicate, cum ar fi politica fiscală naţională sau reforma sistemului de sănătate. Asta nu se întamplă foarte des nicaieri şi, în general, din cauza complexităţii lor, nici nu duce la soluţii viabile. Dar hai să începem de jos, cu puţinul, cu cel care ne afectează direct în traiul zilnic şi nu numai cu cel legat de salarii ori beneficii, oricât ar fi ele de stringente.
Mi-aduc aminte de zilele grele prin care a trecut mama când a încercat, împreună cu câţiva colegi, să dezvăluie abuzurile, nemernicia celor care conduceau instituţia. După multe peripeţii şi furci caudine, nimeni nu a îndraznit să li se mai alăture. Cu toţii s-au ascuns pe sub birourile călduţe, şi-au continuat pauzele lungi de prânz şi cumpărături în timpul programului, în timp ce mama mea şi-a pierdut slujba. Nu pot să uit nici că, în putinul timp în care am lucrat în România, la o firma privată de tranzacţii imobiliare, ni se cerea zi de zi, fără ascunzişuri, să-i minţim şi să-i ducem cu zăhărelul pe clienţi, motiv pentru care am demisionat. Iar la instituţia publică pentru care am lucrat aproape un an, după ce am atras atenţia asupra unor contracte ilegale, care mi-au căzut sub nas, nu mi s-a mai dat nimic de lucru, iar ulterior am fost acuzată că nu vreau să lucrez. Şi încă mi-e viu momentul în care, trecând graniţa dinspre Ungaria cu trenul, nimănui în afară de mine şi logodnicul meu, nu i-a trecut prin cap să conteste cerinţele abuzive ale vameşilor, fiindcă, vezi Doamne’, cine ştie ce li s-ar fi întâmplat. Poate că nu ar mai fi fost în stare să strecoare aparatul electronic X sau Y sau habar nu am ce altă mare pierdere ar fi suferit.
Am acuta senzaţie că mulţi ne credem grozavi când, la rândul nostru, reuşim să păcălim măcar un pic legea, autoritatea sau bunul simţ. Povestea cu refuzul de a folosi centura de siguranţă în maşină spune mult. De câte ori şi eu şi alţi prieteni am auzit refrenul: “Da’ ce, te crezi în America?! Aici nu folosim centura de siguranţă, nu fii naivă!” Cu alte cuvinte, încercarea de a respecta legea pentru a-ţi proteja viaţa, nu are nicio valoare. Atata vreme cât ne gâdilam egoul că şi noi înşelăm un pic, la fel ca şi cei de sus, ne simţim bine. Numai atât ne-a mai rămas? Pacat! Mi-e dor de normalitate.
Chiar şi aici, în ţara antreprenorilor, majoritatea dintre noi, românii ne ferim, nu ne implicăm, nu ne place să “discutăm politică,” nu ne putem reprima impulsul de a o considera doar un joc murdar, în care nu e cazul să ne băgăm. Atunci să-i lăsăm pe alţii “să se bage” şi să facă totul după gândirea lor. Să-i lăsăm doar pe cei murdari şi incompetenţi să facă politică şi să aşteptăm, plini de iluzie, rezultate benefice de la ei. La arătat cu degetul, la criticat aşa în abstract, suntem experţi. La dezbătut adevaratele cauze şi la pragmatismul necesar găsirii unor soluţii, cam diletanţi, deficitari… Confundăm cearta politică şi mahalaua cu procesul politic şi înţelegerea sistemului din care facem parte, iar aceasta este o boală gravă.
Pentru mine, cea mai recentă şi frustrantă poveste, însă, vine din Alba Iulia, oraşul meu natal, unde, chiar în aceste zile, populaţia se lasă manipulată, dusă de nas de primar şi acoliţii lui, care devastează zona veche a oraşului şi-i distrug nu doar originalitatea istorică, dar şi echilibrul ecologic. (http://plaiuluminatu.ro/articol–95–14–1549–Poarta-Praetoriumului-castrului-roman-a-fost-astupata-de-muncitorii-care-distrug-Parcul-Custozza.html) După multe încercări de mobilizare, cei câţiva tineri inimoşi şi-au dat seama că nu au cu cine să defileze sau să pună presiune asupra autorităţilor. În final, ele şi-au împachetat iniţiativele de defrişare/dezvoltare cu fundiţa dezvoltării economice, iar ca sa dea mai bine la public, au inserat nevoia de relua săpăturile arheologice. Nici măcar numeroasele proteste venite din partea experţilor în istorie nu au contat!
Nici eu nu mi-am deschis complet ochii până nu am ajuns să traiesc experienţe transoceanice, aici, pe-aşa-zisul “tărâm al făgăduinţei” (un alt mit despre care se cere scrisă cel puţin o carte). Am observat că, la americani, iniţiativa de orice soi se cultivă din faşă. Ai vreo problemă, eşti încurajat să ridici mâna, să te plângi, să aduni fonduri şi să faci parte din soluţie; să stai pe marginea strazii şi să vinzi limonadă în timp ce ridici pancarda cu pricina. Conform unui principiu bine pus la punct în conştiinţa americanilor: “dacă nu ai de propus nicio soluţie, atunci nu te mai plânge!”. Haideţi mai bine să ne plecăm fruntea şi să ne acceptăm soarta, atâta vreme cât nu dorim să ridicam măcar un deget ca să schimbam ceva, cât de mic. Fiindcă, să o admitem, absolut nimic nu se transfomă doar de la sine, cu atât mai puţin ani de corupţie şi nepotisme, cărora (ce trist!) le-am fost şi încă le suntem complici.
La universitatea mea din Dallas erau o serie de organizaţii studenţeşti menite să pună presiune asupra decanatului. Am facut şi eu parte dintr-una, cea a studenţilor la studii aprofundate din Şcoala de Ştiinţe Economice, Politice şi Sociale. Acolo ne-am chinuit să dedicăm din timp şi resurse ca să organizăm dialoguri directe între decani şi studenţi, sa încercam să găsim soluţii comune problemelor care ne frământau. Am încercat să-i sprijinim pe noii studenţi înrolaţi, mai ales pe cei ca şi mine, veniţi din alte ţări, fără bani, fără prieteni, fără niciun suport. Fireşte, nu am avut succese răsunătoare, însă am îndreptat unele lucruri şi, în cel mai rău caz, măcar am făcut câţiva colegi să se simtă ca într-o familie, dacă a lor era altundeva, departe.
M-a impresionat şi curajul cu care, mulţi veterani, sau chiar membri activi ai forţelor armate americane, şi-au riscat statutul ridicându-şi vocea împotriva politicii externe şi a strategiilor militare legate de razboiul din Irak, dar şi de nenumăratele probleme sociale iscate de razboaiele în care tinerii au fost aruncaţi fără multă pregatire şi discernământ. L-am văzut zi de zi pe soţul meu, care, în loc să avanseze ca ofiţer în Armata Americană, şi-a încheiat contractul în semn de protest şi a petrecut câţiva ani fără serviciu, scriind o carte despre experienţele lui de pe front, facând voluntariat, postând bloguri informative şi construind site-uri dedicate acestor probleme, sau făcând parte din organizaţii de promovare a veteranilor în politică. Iar după multe încercări, a reuşit să pună în mişcare prima platfomă online prin care soldaţii americani de pe front să-şi verse amarul în stare de anonimitate (www.votevets.org)
Recent am citit despre protestele necontenite din India, unde atâţia oameni s-au adunat să facă greva foamei, într-un strigăt disperat împotriva corupţiei care, şi acolo, ca şi la noi, erodează societatea de sus până jos. (http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/india/8438462/India-anti-corruption-hunger-strike-draws-thousands-in-rally.html).
Acum câteva luni, am văzut-o pe Shirin Ebadi, laureată a Premiului Nobel pentru Pace, avidă luptătoare împotriva abuzurilor şi a corupţiei din Iran, susţinătoare activă a drepturilor omului. Ea face parte dintre puţinii avocaţi care dau fac cinste acestei profesii şi care îşi riscă zi de zi libertatea ajutându-şi semenii. Shirin Ebadi spunea: “Dacă nu poţi schimba lumea, măcar încearcă să-i descoperi problemele şi să le integrezi în conştiinţa civică.”
Poate că dacă ne-am gândi mai mult la toate acestea şi am acţiona măcar câteodată, am trăi şi noi, românii, într-o lume mai bună. Este în puterea noastră să schimbăm lucrurile sau măcar să încercăm. Şi cine ştie… poate, poate.