La zece ani după ce Festivalul de la Cannes a revelat noul val din cinematografia română, cineaştii Cristi Puiu (foto) şi Corneliu Porumboiu, care au sedus Europa şi SUA, deplâng în continuare lipsa sălilor şi interesul publicului local pentru filmul român, relatează France Presse. ‘Marfa şi banii’ (2001) de Cristi Puiu a reprezentat apariţia unei noi ere pentru cinematografia română, ‘un alt mod de a face filme’, a declarat pentru AFP Corneliu Porumboiu, al cărui lungmetraj de debut, ‘A fost sau n-a fost?’, a câştigat Camera d’Or la Cannes în 2006. Cu toate acestea, filmul lui Cristi Puiu, care a deschis calea pentru tinerii cineaşti români pe Croazetă în urma selectării sale în Quizane des Réalisateurs, a fost pe punctul de a rămâne la sertar, când Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) a vrut să-l interzică, considerându-l ‘imoral şi cu un limbaj inacceptabil’, explică realizatorul său. “Marie-Pierre Macias, directoarea Quinzaine des Réalisateurs, a văzut filmul şi l-a adus la Cannes. Aceasta l-a salvat, ei nu mai puteau să-l interzică’, reaminteşe Puiu într-un interviu pentru AFP. Premiile la Cannes s-au înmulţit de atunci pentru cinematografia română: Palme d’Or pentru scurt metraj atribuit lui Cătălin Mitulescu, două premii Un certain regard pentru ‘Moartea domnului Lăzărescu’ de Cristi Puiu şi ‘California Dreamin’ de Cristian Nemescu, premiul juriului Un certain regard pentru ‘Poliţist, adjectiv’ de Corneliu Porumboiu în 2009. Un punct culminant a fost atins în 2007, când cineastul Cristian Mungiu a primit Palme d’Or pentru ‘Patru luni, trei săptămâni şi două zile’. Apoi, ‘noi regizori au apărut în România în fiecare an, cu filme bune, s-a creat o emulaţie’, afirmă Porumboiu, în opinia căruia, în ciuda dificultăţilor importante, ‘este mai uşor să faci filme astăzi’ decât în urmă cu zece ani, datorită formării de numeroşi specialişti şi a apariţiei de case de producţie locale. În ciuda premiilor şi a pasiunii tinerilor regizori, filmul românesc nu face încasări în ţară, deplâng cei doi cineaşti. “Percepţia marelui public în România este că încercăm să facem filme americane fără a reuşi”, spune Puiu. “Când mergi la un film comercial într-un centru comercial eşti avertizat la casă că este un film românesc”, mărturiseşte Porumboiu. Cei doi explică această situaţie prin lipsa de educaţie cinematografică la şcoală şi prin absenţa sălilor. În ţară mai există doar 200 de săli, iar numeroase oraşe nu au niciun cinematograf. În timp ce Porumboiu regretă ‘dispariţia acestei forme de socializare’, Puiu consideră că ‘trăim în inerţia epocii casetelor video’. “La începutul anilor 80 Ceauşescu a decis să nu mai importe filme. Atunci oamenii se strângeau la cineva, plăteau o taxă şi vedeau cinci filme pe seară. Aveau impresia că evadează din România neagră”, aminteşte el, afirmând totodată că ‘nu era vorba de un interes cinefil, discuţiile purtându-se deseori despre maşinile sau hainele care erau arătate în film’. “Am rămas în această inerţie, în faţa micului ecran şi a berii. Apoi, cinematograful este scump. Unde îşi poate găsi locul cinematograful românesc în toate acestea? Nicăieri. Este o ficţiune”, spune Puiu. Explicând că ‘nuanţe importante’ ale filmelor sale pot fi percepute doar de către publicul român, nu şi de cel străin, cineastul susţine că scânteia cinematografului român ‘se stinge’. “Asta pentru că cinematograful românesc nu poate supravieţui mai bine în altă parte decât acolo unde s-a născut, în România”, a declarat el.
