Atât cât memoria nu mă înşeală, nu cunosc în istoria artelor vreun artist în a cărui geneză să nu se afle sâmburele zămislitor al unui alt artist, ca sămânţă de inspiraţie şi mugur estetic interior. Începutul oricărui creator este în parte epigonic, în parte gest al desprinderii de maestru. Nu putem fi înnoitori, fără să trecem prin cazna „exerciţiilor de admiraţie”, iar cine crede altminteri, este orb sau se minte pe sine. Universul ideatic al Marei Athanasios îşi are originea în „Umanografia” lui Romeo Niram. În chip asumat, două din fotografiile sale sunt propuse ca verigi explicite de legătură cu opera pictorului. Dincolo de aceste „replici”, se deschide o lume în care misterul feminin, umbra accentuată, lenjeria, ascunderea chipului, intimitatea închisă în gestualităţi efemere, negrul şi roşul, instantaneul fotografic sunt elemente care ne permit reflecţii comparative.
Să privim însă mai cu atenţie ceea ce, inevitabil, îi desparte. Aş spune ca, în mod hotărât, sexualitatea privirii. Corpul feminin a fost, în arte, o creaţie a masculinităţii. În vremurile moderne, artiştii care s-au apropiat de cea mai tulburătoare temă plastică (i-aş zice arhitemă) au avut de răspuns multor exigenţe culturale, estetice şi psihologice deopotrivă. Cum nu există ingenuitate şi nici naturalism în modernitate, artistul şi-a premeditat ascunderea şi dezvăluirea, seducţia şi limita pudorii, canonul şi anticanonul, intimitatea şi convenţiile psihologice ale vremurilor.
Privirea femeii asupra corpului feminin (metaforă perfectă a oglinzii) este recentă şi, poate de aceea, ar merita să stăruim asupra ei. Mara Athanasios îşi alege două modele (dintre care unul este automodel) care se topesc abil într-o viziune unică: corpul tânăr, aproape adolescentin, cu pielea de culoarea grâului copt, expunând cu predilecţie spatele, umerii, braţele, genunchii. Alteori, privim ghemuiri de „cuminţenii ale pământului”, în care trupul se adună, fetal, înspre sine. Corpurile ei, adesea dinamice, se dezvăluie ca promisiune în afara spaţiului instantaneului fotografic. Oare de ce ?
Cred ca avem de-a face aici cu evitarea deliberată a dezvăluirii de care timpul nostru abundă. Imaginarul colectiv se confruntă azi cu o proliferare a nudului, de la anorexicele corpuri care defilează pe pasarelele de modă, la modelele care publicitează, într-un joc de tranzacţii al seducţiei, produse cosmetice şi parfumuri, la cele siliconate, care saturează media de la apariţii erotice până la pornografie. Mitul frumuseţii feminine, ca ţintă a dorinţei masculine, este astăzi dispers, deformat, anticanonic şi profund sexualizat. De aceea, bănuiesc că mesajul expoziţiei constă în respingerea acestui univers de transformare obiectuală, excitantă, a corpului. Mara Athanasios ne readuce blândeţea privirii naturaliste, a armoniei juvenile, a sublimării dorinţei în plăcere estetică.
În pofida unor inerente stângăcii tehnice, nu pot să trec neobservată o altă calitatea fotografei: rezistenţa la ispita contrafacerii electronice. Este important, măcar la debut, ca un artist să aibă curajul expunerii „sărace”, înainte poate de a-şi croi, cu deplină limpezime, drumul.
Un drum pe care i-l doresc tenace, ambiţios şi creator, mereu atentă la marea „umbră” a picturii, cu care fotografia, ca nimeni alta, se măsoară, conştient sau inconştient, de mai bine de un veac încoace.