MAREA MEA IUBIRE
Va recunosc, iubirea-mi mare
Şi idolul ce l-am avut,
Dar nu mai ştiu şi ziua-n care
În viaţa mea a apărut.
Parcă eram pe-o bancă-n parc,
Parcă citeam într-un apus,
Parcă priveam la cer cu drag,
Parcă venea, parcă s-a dus…
Rămâne marea mea iubire
Şi-o recunosc în neuitare,
Fiindcă-l iubesc spre nemurire,
Pe Eminescul nostru mare.
TEIUL
Supremule cu flori de aur
Şi cu parfum îmbătător,
Mireasma ta e un tezaur
De viaţă veşnic dătător!
Cu-a sufletului meu splendoare
Te-mbrăţişez cum se cuvine,
Sub umbra ta mângâietoare
Zidesc în versul meu destine.
În floarea ta cotropitoare
Îmi aflu clipa-n bucurie,
Luceafărului du-i scrisoare
De dragoste şi veşnicie.
DOR NEÎMPLINIT
Marea se zbate prin maree,
Soarele-şi scaldă al său chip,
Şi oamenii ca prin tranşee
Se-ntind pe plaje cu nisip.
A fost să fim vecini cu ea,
Aşa au hărăzit profeţii,
Iar valul ce i se spărgea
De-atunci îşi caută poeţii.
La mii de musafiri zâmbeşte,
Prin voia lor le dă iubirea,
Dar pe poeţi îi răscoleşte
Zbuciumul ei şi preatrăirea.
Cel mai puternic a durut-o
-Şi povesteşte cu mâhnire-
Că Eminescu n-a văzut-o,
Dar a pictat-o-n nemurire.
Rămâne dor neîmplinit,
Căci clipa-i soră cu uitarea,
Pe malul său nu s-a trăit,
Când marea îi plângea plecarea.
—————————–
Virgina Vini POPESCU
15 ianuarie 2017
Alexandria