Pt_G_d_Colorado._Maria_Dragomiroiu._NYC_2010._Foto_by_N.Buda

Pt_G_d_Colorado._Maria_Dragomiroiu._NYC_2010._Foto_by_N.BudaCunoscută încă din adolescență datorită vocii sale deosebite, cu un amplu registru vocal, devenită foarte populară după câștigarea trofeului „Floarea din grădină” (1977) și fiind de-opotrivă interpretă a muzicii clasice dar și populare, Maria Dragomiroiu aduce astăzi, la New York, farmecul cântecelor sale. Este un turneu făcut în trio, în Statele Unite ale Americii, cu Mirabela Dauer și Oltea Chirila partenera de scena a lui Jean Constantin, care promovează atât cultura cât și muzica ușoară și populară românească. Comparată, la un moment dat cu Maria Tănase, datorită inflexiunilor sale vocale foarte asemănătoare, Maria Dragomiroiu descrie însă o evoluție unică pe scena muzicii populare din România, care iată, astăzi, după mai bine de 30 de ani carieră artistică, ne-o aduce în față, cu acel zâmbet inconfudabil, nostalgic parcă, ce ar spune… întocmai cum versurile unui cântec al ei, „Mai întoarce Doamne roata…”
Nicholas Buda: Stimată d-nă Maria Dragomiroiu, bine ați venit la New York. Haideți să întoarcem acea roata a timpului împreună, să fugim preț de o clipă în satul copilăriei, din Vâlcea… Cum ați început să iubiți și să cântați muzica populară?
M. D: Cu muzica populară m-am născut în suflet fiind născută la țară, am trăit la țară, deci un copil cu totul obișnuit… cu tot ceea ce înseamnă viața țăranului român. Fără muzica populară țăranul român nu ar mai fi fost înstare să muncească pământul, să trudească… deci muzica a venit așa, pentru mine, odată cu naștere mea, mai ales că mama îmi cânta adesori, foarte frumos. Ne cânta copiilor când aveam de făcut treburi prin ogradă, cînt care a rămas cu mine până în ziua de astăzi.
N. B: Afirmarea pe scena publică, la Televiziunea Română, a fost un moment decisiv din viața dvst. Cum vă reamintiți concursul „Floarea din grădină”, pe care l-ați câștigat în anul 1977?
M. D: Îmi aduc aminte cu foarte mari emoții de acest concurs al Televiziunii Române, intitulat „Floarea din grădină” la secțiunea de muzică populară și „Steaua fără nume” la muzică ușoară. Nu spun vorbe în vânt, dar toți cei care au trecut prin acel concurs au ajuns nume de referință, în cultura și arta românească, mai ales în zonele din care provin. Eu spre deosebire de alții, am parcurs cele trei etape ale concursului în șapte ani. Eram elevă când l-am început și când l-am terminat aveam doi copii. Acea comisie, formată din mari specialiști în frunte cu Vasile Dinu și alți faimoși profesori și compozitori de la Conservator, m-a atenționat asupra asemănării vocii mele cu cea a Mariei Tănase, de aceea prof. Dinu m-a îndemant să mă duc înapoi la originea cântecului popular și să-l cânt ca și mine. Mi-a zis „ Măriuță du-te la rădăcini, cântă ca tine, nu încerca s-o imiți pe Maria Tănase…” Din cauza asemănării timbrului vocii mele cu cel al Mariei Tănase am avut foarte mari probleme la acel concurs. Le-am zis că așa cânt eu și că dacă tot am câștigat preselecția la „Floarea din grădină”, dacă am parcurs cele trei etape, din care etapa a treia a fost cea mai lungă, pentru a ajunge în finală, ma zis că vreau să intru în etapa finală pentru că este dreptul meu. Am avut această putere să spun lucrul acesta și am reușit să trec și de faza a treia, datorită tenacității mele, curajului, pasiunii și dragostei față de cîntecul popular… al credinței cu care am cântat. Am luat nota 10.
N. B: Maria Tănase, Maria Lătărețu și Maria Dragomiroiu – trei nume de referință din patrimoniul de cultură al României – care dintre cântecele celor două Marii vă place cel mai mult?
M. D: Nu te poți opri la un singur cântec din repertoriul vast al celor două mari artiste, car enu mai sunt printre noi! Fiecare are stilul ei propriu și un gen total opus, cu toate acestea rămân pentru sufletul meu drept mari, mari artiste ale comorii noastre de folclor. Maria Tănase a schimbat practic, cursul folclorul și l-a dus trecându-l prin filtrul personalității ei de interpretare și execuție. Știa unde să se pună punctual, unde să se oprescă, întocmai ca într-o piesă de teatru… știa deci să-i dea valoare cîntecului și aceasta a făcut-o unică. Folclorul de după Maria Tănase a fost altfel… cântat, sub auspiciile lăsate de aceasta. Maria Lătărețu a fost ca o apă curgătoare, ca un izvor de munte care susură, ca o pădure plină cu păsări cîntătoare, deci ea a cântat original, de acolo de la talpă, simplu, dar de neconfundat, de neimitat. Maria Lătărețu v-a rămâne unică așa cum a cântat, nu cred că va mai fi cineva să cânte cu așa o lejeritate șu cu așa patos, cântecul popular românesc din Oltenia.
N. B: Ați visat vrodată să ajungeți o astfel de Marie?
M. D: Nu, nici nu îndrăzneam să gândesc la așa ceva! Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge pe o scenă cu Dan Spătaru, căruia îi ascultam medoldiile și plângeam, tremuram și transpiram ascultându-le. Dar am ajuns să cânt pe scenă alăturea de el… chiar aici în America, într-un turneu care a fost superb. Iar referitor la cele două Marii, nici prin cap nu-mi trecea că o se urmez cărarea destinului în lumea muzicii populare. Ele din păcate au murit destul de tinere iar eu eram foarte mică, iar la acea vârstă nici măcar nu visam la aceasta. Totuși visul, idealul fac parte din viața fiecărui om, de aceea dacă nu am visa, dacă nu am tânji la ceva înseamnă că viața noastră ar fi degeaba! Eu am tins, am visat să cânt doar, să îmi ajute Dumnezeu să cânt, dar nu să ajung să fiu comparată cu o Marie Lătărețu sau Marie Tănase, sau să ajung în elita cântecului popular românesc. Îi muțumesc pentru aceasta lui Dumenezeu și marelui public, care m-a așezat acolo.
N. B: Cu 6 ani în urmă ați primit premiul „Meritul cultural în grad de Comandor”. Ce însemnătate are o astfel de distincție pentru o artistă consacrată, cum sunteți dvst.?
M. D: Este o mare bucurie… Când mergi la Palatul Cotroceni și președintele țări, oricare ar fi el, îți înmânează o astfel de distincție, aceasta nu poate decât să te bucure și să te simți un artist împlinit. Am fost foarte onorată de acest premiu, de fapt de câțiva ani încoace sunt foarte fericită să mă pot număra printre „Cei zece pentru România” – oamenii de vis ai poporului român, o distincție la fel de important ca și cea acordată de președinte. Datorită muncii și a tot ceea ce face un artist în cariera sa profesională, precum și modului în care acesta este perceput de omul simplu, de spectator în general (mai ales că acum ești radiografiat social, nu poți ascunde nimic de lume, totul se știe, totul este disecat la milimetru… – eu am însă o imagine foarte bună, sunt o familistă convinsă, am copii minunați, am un soț minunat, am nepoței…) se poate spune ce fel de artist ești. Munca și dăruirea pe altarul artei, în final, te definește ca artist! Sunt fericită să știu că mulți mă au ca și model, realitate care mă bucură și cred că m-a așezat în elita marilor interpreți.
N. B: În anul 2009, în cadrul unui spectacol grandios de muzică populară, intitulat „Odată-n viață”, ați sărbătorit 30 de ani de carieră artistică. Cu cel fel de sentimente și emoții ați pășit pe culmea acestor glorioși ani de slujire ai cântecului, poeziei și folclorului românesc?
M. D: Vai, vai… aceasta s-a întâmplat pe 7 decembrie 2009, la Sala Palatului… plină până la refuz. A fost cel mai frumos spectaol, cum spunea și Mirabela, atât de frumos că trebuie să fie o pauză mare și după aceea un alt spectacol! A fost un spectacol de cinci ore, am avut invitați mari interpreți, foarte mulți prieteni care au cântat cu mine, a fost și Mirabela acolo pe scenă, iar eu printre ei, animată de niște emoții înfiorătoare. Nimeni nu știe că, nu am mai spus-o până acum, dar eu am ajuns la spectacol direct de la spital. Acolo am făcut perfuzii ca să pot să cânt. Nimeni nu știa că eu, cu o zi înainte de spectacol, eu nu puteam să deschid gura și ză zic „A”, este prima oară când mărturisesc acest lucru, deci dacă eu nu aș fi putu merge la Sala Palatului, acel specatol nu ar mai fi avut loc… Era un spectacol „live” și era construit pe scheletul Mariei Dragomiroiu. Eu trebuia să fiu în permanență pe scenă, să cânt tot timpul, în direct, deci cu vocea mea, ori dacă eu nu aș fi putut face acest lucru, spectacolul se anula! Teama aceasta mi-a adus câteva zile de coșmar. Nu puteam dormi datorită acestor emoții… ce puteam să fac?! Am apelat la ajutorul medical… mai exact la Prof. Dr. Codruț Saravoleanu de la Spitalul „Sf. Maria” din București, căruia țin să-i mulțumesc în mod expres, pentru că fără intervenția dânsului, fără acea perfuzie pe care mi-a administrat-o, și care a lucrat prin nu știu ce miracol… divin, eu am putut să cânt. Nimeni nu ar fi putut să știe că eu eram în acea stare de emoții cutremurătoare și ca să vă dați seama cât de puternice au fost acele emoții, am făcut „zona zoster” care este îngrozitor de dureroasă (este o boală provocată de virusul varicelo-zosterian care rezidă, pentru foarte mulți ani, în ganglioni sau rădăcinile nervoase, iar în condițiile scăderii imunității: stres, emoții intense, efort fizic mare, intercurente respiratorii, traumatism, etc. infecția se poate reactiva realizand un tablou de herpes zoster. n. n.). Nu m-am putut bucura prea mult de această reușită a carierei mele, de această încununare a muncii mele, de acest cadou imens făcut de Televiziunea Națională… căruia îi mulțumesc din nou. De asemenea mulțumesc și d-nei Elizei Stan care s-a implicat și Iulianei Tudor – prezentatoarea acestui spectacol… Dar asta înseamnă să fii artist, să faci totul să acoperi durerile personale, să îți luminezi fața și zâmbind să dai publicului din ceea ce ai mai bun. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că am trecut peste acest moment al încercărilor, că am putut să cânt… pentru că dacă nu realizam acest spectacol eu aș fi murit… aș fi făcut infarct! Mulțumesc și Sociețății „Nova Music” care a făcut o ănregistrare excelentă a cântecelor din acel spectacol, pe care le-am lansat ca un disc, mai târziu.
N. B: „De la suflet – cântece de petrecere” este un disc înregistrat de dvst. în anul 2007. Printre piesele pe care le interpretați este și una cu titlul „Norocul meu e viața…!” În virtutea acestei afirmații lirice, uitându-vă înapoi la anii care au trecut, cât apreciați că a fost tenacitate, pasiune, dăruire și cât a fost noroc, în tot ceea ce ați realizat profesional?
M. D: Cred că este o îngemănare între toate acestea, pentru că nu se poate una fără cealaltă. Trebuie să ai noroc, poți să ai talent cu carul, dacă nu oprește trenul tău în gara ta, treci pe lângă noroc… Dacă nu ai pe cineva care să-ți întindă o mână la nevoie, atunci înseamnă că nu ai noroc, pentru că sunt voci mari pe lângă care a trecut norocul, aceștia rămânând pe lista marilor anonimi, din păcate. Poate că fiecare are o soartă de la Dumnezeu și deci așa a trebuit să fie. Eu am avut noroc, de aceea îl și cânt, drept mulțumire pentru ceea ce sunt astăzi.
N. B: Asistăm, mai ales în ultimii ani, la o un fenomen intersant, din punct de vedere socio-politic, care surprinde personalități artistice în mariaj, mai mult sau mai puțin reușit, cu viața politică (mă refer aici la Irina Loghing, Nicolae Furdui Iancu, Gheorghe Turda, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, etc). Cu alte cuvinte, sau cum ar fi spus un commentator politic, artişti și starlete au intrat sau au fost aruncaţi în bazinul politicii. Unii nu ştiu să înoate, alţii nu sesizează că bazinul nu are apă. Singura garanție a supraviețuirii este că gradul lor de popularitate, superior oricum gradului de competență politică, le va aduce voturile salvatoare. Cum comentați acest fenomen, prin prisma artistului consacrat… artei și nu politicii?
M. D: Eu nu aș putea comenta pertinent acest fenomen, pentru că fiecare face ceea ce vrea cu viața, în funcție de ceea ce îi interesează sau nu că va rămâne în urma lor. Eu nu m-aș implica într-o chestie la care nu mă pricep, sau fără să mă documentez. Deci nu comentez, fiecare are dreptul de a face ceea ce vrea cu viața… oricum scena noastră politică este destul de încâlcită… așa cum este de fapt politica. Trebuie să știi să minți frumos ca politician, ori eu ca artist interpret nu pot să mint. Nu pot să ma duc pe scenă și uitându-mă în ochii omenilor să le spun ceva, despre care sunt convinsă, că nu se poate realiza. Eu nu pot să fac lucrul acesta, să mint lumea. Dacă alți artiști pot, este problema lor personală…
N. B: Mulțumindu-vă, în numele redacției ziarului „G.d.Colorado”, pentru amabilitatea acordării acestui interviu, vă invit să adresați un salut românilor iubitori de muzică populară, din America și de pretutindeni.
M. D: Cântecul este leagănul sufletului, cântecul este cel care face lumea mai bună, care îl face pe om mai vesel atunci când este trist, îi aduce aminte de părinți de locurile natele, de imaginile frumoase de acasă… Cântecul te face să te simți bine, mai relaxat, te face să visezi, să simți nevoia să iubești și chiar să fii iubit… Sunt atâtea lucruri minunate pe care le poate face cântecul… încât trebuie iubit și apreciat și păstrat acolo, în adâncul sufletului.