Noi
Noi nu ne naştem dintr-un nor de ceară,
Nici nu venim de unde am plecat,
Nu suntem toamnă, dar nici primăvară,
Suntem ecoul formei, destrămat.
Suntem un mal, dar suntem şi o mare –
Amestec de-ntuneric şi lumină –
Scântei lovite tainic de amnare
Ce au rămas întemniţate-n mină.
Noi nu mai suntem noi de multă vreme,
Ne-am agăţat cu mâinile de cer
Şi am căzut din două diademe,
Chiar în mirajul clipelor ce pier.
Ca două sfere adunate într-una,
Formăm spirala timpului ceresc,
Să se cunune soarele cu luna,
Ca doi copii de rang împăratesc.
Urmele vântului
Foşneşte vântul într-un miez de vară,
În ornic e furtună de nisip
Și fulgerele ies din călimară,
Ca un ecou al umbrei fără chip.
În stropi de rouă vântul se îmbracă,
Iar zările tresar de-nfiorare,
Culorile din pleoape să desfacă
Înmugurirea lumilor astrale.
Se-aude-o harpă, undeva, departe
Sau poate visu-i răscolit de vânt,
Ce n-am trăit, trăim şi după moarte,
Că am păstrat cordonul de argint.
Aceste mâini
Aceste mâini ce-n rugăciune-au stat,
Nu au cuprins tot cerul între ele,
Au stat aşa, ca doi bătrâni la sfat,
Cu fulgerele adunate pe sub piele.
Aceste mâini ce-au plămadit o pâine,
Nu au cuprins tot grâul între ele,
Dar au ştiut că tot privind spre mâine,
Vor aduna lumina de pe stele.
Aceste mâini ce-au legănat un prunc,
Nu au ştiut să spună ce le doare
Şi-au coborât adânc, tot mai adânc,
Spre rădăcina frunzelor de soare.
Aceste mâini ce-au îndrăznit să plângă,
Că n-au putut să-ţi fie mângâiere,
Din patru zări au început să strângă,
Lumina vie pentru înviere …
Diminețile sfinților
Cât încă speri să-ţi înţelegi menirea,
Chiar de te doare n-ai să strigi,
Pe Golgota se naşte nemurirea
Şi tu pe tine poţi să te învingi.
În şapte straturi de lumină albă
Ţi-e inima de-o vreme învelită
Şi o întrebi: ce ar mai vrea să aibă,
De nu se simte încă împlinită?
Dar n-ai răspuns, aşa, la îndemână,
Oglinda vremii bezna o cuprinde,
Iar diminețile ce le-ai purtat în mână
Le regăseşti, acum, tot mai flămânde.
Săgeţile din lună sunt desprinse
Şi firul ierbii e călcat de sfinţi,
Dar la țâțână porţile nu-s unse,
Să înţelegi că n-ai cum să te minţi.
Prima întrupare
De voi rămâne, n-am să-ţi fiu povară,
De voi pleca, să nu mă chemi apoi,
Trei fluturi albi de șapte vieți ne ară
Şi florile iubirii au înflorit în noi.
În roua mâinii tale am revăzut trecutul
Şi prima întrupare a florii de lumină;
Ca pântecele zării se recreeze lutul,
Am fost şi vânt, şi apă, şi pâine, şi neghină…
Copacul prins sub glie n-a devenit o cruce,
La rădăcina vremii el a rămas zăpadă,
Dar mugurii de gheaţă au început s-abdice
Şi s-au aprins în palma ce-a început să vadă.
Fântână
De-aș fi plătit la timp o datorie,
N-aș achita dobândă la durere,
Iar creditul primit din veșnicie
L-aș rambursa cu clipa de tăcere.
Pe scadențar aș face semnul plus,
Să se prescrie rată după rată,
Căci au vândut icoanele la preț redus
Cei ce ne-au spus că luna e pătrată.
Din apele genezei doar un strop,
Sub pleoapele mirării să rămână,
Când se aprind luminile-n Prislop,
În pieptul meu să te găsesc, fântână
Sublim
Am rupt din suflet și aș rupe iar,
Dacă mi-ai spune că ți-e dor și ție,
Ca în tăcerea timpului binar
Să retrăim o zi din veșnicie.
La prima divizare am jurat,
Să altoim lumina pas cu pas,
Dar cerurile s-au cutremurat
Și ne-au lăsat o clipă fără glas.
Ne-am oglindit în gândurile apei
Și ne-am dorit când am primit un trup,
Dar dincolo de marginile pleoapei
Eu golul meu din tine îl astup.
Ca-n vidul ce ne naște la-ntâmplare
O singură iubire să găsim,
Răscumpărând luminile polare
Primim și dreptul de-a trăi sublim.
